amor en el aeropuerto


 

Aeropuerto del Norte
Aeropuerto del Norte

Cred ca visez la povestea mea de dragoste de cand eram la creșă.

Vedeam iubire si in stalpii de pe strada unde ma jucam toata ziua …si in stropitoarea mare de tabla a bunicii care ma fascina si cu care udam fiecare fir de iarba, floare si pom pana le inundam …si in foarfeca de tabla a bunicului cu care taiam toti boschetii si ramurelele …si in trotineta cu care imi dadeam drumul in toate pantele cu viteza…si in podul bunicilor unde petreceam zile si nopti scormonind dupa secrete…si in capitele de fîn unde adormeam bustean la pranz…si in tufele de coacaze si capsuni unde imi luam fericita desertul direct de pe frunze…si in cismeluța de sub nuc pe care imi placea la nebunie sa o pornesc si sa fac o mocirla de colo pana colo.

Cand alergam pisicile, in inima mea exista asteptarea secreta ca dupa o cotitura nestiuta si neasteptata voi gasi pe cineva care imi va zambi si cu care voi zbura. Cand spargeam cate o nuca, ma asteptam sa zboare de acolo un inger colorat care sa ma ia si sa ma duca intr-un taram fericit. Cand miroaseam cate o floare de pe cararile din curtea bunicii, trageam tare in piept si inchideam ochii si eram sigura ca urmeaza sa ma dizolv si sa ajung intr-o lume noua calda, blanda si vesela.

Nu stiu cu cine semanam asa fantezista pentru ca nimeni nu era asa din jurul meu, iar mai tarziu fiecare om in parte intalnit si-a scos foarfeca si mi-a ciopartit aripile, intotdeauna cu zambetul pe buze.

Timpul a trecut si niciodata nu mi-a venit mintea la cap, nici macar atunci cand am fost facuta afis si trecuta prin masina de tocat pana n-a mai ramas nimic din mine. Totusi, ideea asta fixa si fantezista a ramas. N-am stiut. Am aflat intr-o zi, de curand, cand plutind pe norii mei, cu ochii dupa soare si minunandu-ma fara oprire de maretia si frumusetea amutitoare a naturii…m-am urcat in autobuz sa ma duc la aeroport sa iau o prietena care venea la mine in vacanta pentru cateva zile.

tenerife-airport-terminal-20127007La aeroport esti ca la aeroport …cand astepti pe cineva. Te uiti incolo si incoace, te mai uiti pe tabela de sosiri, iti mai vine asa cate o nostalgie sau dor de duca in locuri nestiute…dar in principiu n-ai cine stie ce ganduri. Aici, aeroportul fiind mic, cu atat mai putin…cel mult te mai uiti in zare pe geamurile mari ale cafenelei din fata si te mai incanti cu peisajul.

In fata mea era un grup mare de vreo zece barbati tineri cu multi copii mici dupa ei. Se prosteau, radeau si invatau picii tot felul de lucruri haioase si prostesti cu care probabil mamele n-ar fi fost de acord sau pentru care le-ar fi dat palme dupa ceafa. Radeau de se prapadeau si inevitabil, mi-au atras atentia si o parte nevazuta din mine s-a desprins si a intrat in jocul si bucuria lor.

Usile se deschid, turisti si insulari, proaspat aterizati de prin toate colturile lumii si de pe continent, navalesc peste noi, astia ocupati cu asteptarea. Barbatii devin seriosi, aranjeaza si dichisesc copiii in carucioare si raman in asteaptare nerabdatoare cu ochii pe usi. Un grup la fel de mare de femei tinere se desprinde din multimea miscatoare si se indreapta catre ei, razand tare, tipand de bucurie, alergand.

Se imbratiseaza tare si strans, ei le iau pe sus si le invart, se saruta, se ciufulesc unii pe altii, se imbratiseaza iar, ele iau copiii din carucioare si ii invart in toate felurile de dor, copiii rad de fericire, isi spun lucruri, povestesc fara coerenta si unele peste altele cum si ce-a fost pe drum printre pupaturi si zambete largi, smotocesc copiii si ii pupa peste tot, ei le iau in brate cu copii cu tot.

Dupa ce fiecare pereche si-a domolit un pic dorul, se imbratiseaza si saluta unii pe altii, ele cu prietenii iubitilor, ei cu prietenele iubitelor, schimba vorbe, zambete, glume, fac planuri pentru weekend sa-l petreaca impreuna si incet incet dispar rand pe rand fiecare la casa lui, unii pe o iesire, altii pe alta iesire.

Poate daca era o singura pereche nici macar nu o observam. In aeroport tot timpul vezi oamenii imbratisandu-se, aia care vin cu aia care asteapta. In general nu am fost genul care sa lacrimeze la chestii d-astea…nici macar in zilele mai sensibile. Erau si inca sunt cam cheesy pentru felul meu de-a fi (cunoscut pana acum). Dar un asa grup mare si atata cantitate de bucurie, veselie si fericire ce era pe capul lor si atat de fireasca si de nefortata si de nedemonstrativa…si dintr-o data asa…m-a dezamortit intr-o clipa. M-a ametit si amutit…pur si simplu.

Am ramas asa …intr-un fel…cu pielea gaina si cu inima in gat…

…teleportata instant intr-o epoca de-a mea cand imi dadea inima pe afara…o versiune a mea de care uitasem cu desavarsire…sau nu credeam ca mai exista … pe la 18-19 ani…poate si mai devreme…