niciun pas inapoi @ nu stiu, nimic, banii si viata


 

eu si o frantura din vis

Am venit aici pe insula asta doar cu bilet dus, 200 de euro in buzunar, cu hainele de pe mine si cu alte cateva carpe vechi si prafuite inghesuite intr-o valiza ieftina chinezeasca din care n-a ramas decat manerul pana la destinatie.

Si ca sa incep cu concluzia, am observat ca celor mai multi oameni le e frica de bani sau sunt zgarciti pana si cu ei insisi (mai ales aia care o duc binisor), ii numara prea mult, isi conditioneaza prea tare viata si alegerile de ei si se ingrijoreaza prea tare atunci cand nu ii au. In momentul in care banii devin primul si ultimul argument pentru a nu mai face sau a amana lucrurile pe care le visezi, atunci inseamna ca ei au preluat controlul asupra vietii tale, ca nu mai faci tu legea in viata ta. Ci banii, grija, numararea si impartirea lor. Apoi din ce te detasezi de ei si nu le mai dai atata importanta, din aia faci mai multi bani si mai usor. 

Eu vin din antreprenoriat, deci din afara zonei de confort, zona unde am trait toata viata si unde n-am stiut ce e ala job caldut, salariu sigur si la fix, tinut in brate sau sa-ti dea cineva o sansa sau ceva, unde mi-am jucat si riscat mereu tot ce-am avut in buzunare si unde alergam de dimineata pana seara ca sa conving executivi si patroni sa semneze cu mine si nu cu altii. Singura diferenta dintre mine si altii ar fi ca josul meu e mai jos atunci cand cad, iar susul meu e mai sus atunci cand ma ridic…iar cu timpul si maturizarea au inceput sa apara si punti mai bune intre caderi si ridicari. 

Unele flash-uri, pentru cine a mai urmarit blogul, se vor repeta dar trebuie sa le trec in revista pentru context pentru noii cititori, prezenti si viitori.  

Bucuresti inainte de evacuare, faza intermediara cu mutatul – asteptari

In 2012, au existat niste saptamani cand stateam la mine in apartament in Bucuresti, pe rogojina mea pe jos si ma uitam fix in tavan.

Tata murise iar eu dusesem si vandusem tot din casa pe care reusisem sa mi-o cumpar cu ani grei de munca si pe care tocmai o pierdeam, cum mai pierdusem una inainte in aceeasi perioada, pe langa bani si alte lucruri. Tot ce muncisem o viata disparea de la o zi la alta. 

Nu mai aveam decat firul de net, laptopul, o masuta mica demontabila, un frigider mic alb de hotel si rogojina pe care dormeam…si asteptarea evacuarii. Iar afara, parcat pe trotuar mai aveam Citroenul mic rosu al maica-mii pe care il foloseam eu de o vreme dupa ce mi-am vandut jeepul, un Ford Ranger pe care l-am vrut si l-am avut – partenerul meu loial si de nadejde in toate provocarile si in toate proiectele … si de viata si din afaceri, casa mea mobila si biroul meu mobil cu care am batut si tara si strainatatea la nevoie in orice fel de conditii si care nu m-a lasat sau dezamagit niciodata.

Nu, nu stateam de nebuna culcata pe spate si privind fix in tavan, ci pentru ca nu ma mai puteam ridica. Cred ca o luna am stat acolo alternand privitul in tavan cu picajele in inconstienta, in somn adanc.

Cu deviza mea de viata (la care de altfel nu voi renunta nici dupa moarte) “niciun pas inapoi” – ajunsesem la marginea vietii din toate punctele de vedere….desi ca spirit, mental si emotional eram mai bine ca oricand si mai bine ca multi “intregi” pe care ii cunosteam. Chestie care de altfel nu facea decat sa fiu perceputa mereu ca aratand foarte bine, avand o energie foarte buna si neavand nevoie de nimic…ba dimpotriva, eram asa…ca o prajitura, ca o sursa de energie la care lumea se conecta prin perfuzii invizibile si apoi pleca acasa inviorata, intarita si vesela. Stiu ca suna ca o aroganta, dar asa era. O taina….si se intampla intotdeauna ca cei prabusiti sa-i intareasca pe cei care sunt “bine” sau “mai bine” sau “mai sus”. Cumva, asa functioneaza lucrurile. 

In planul sanatatii, veneam dupa ani cu multe complicatii, dureri si aventuri care au frizat moartea de multe ori, iar doctorul tocmai imi spusese cu voce tare un adevar pe care il stiam si la care doar priveam cu coada ochiului: de aici nu exista decat un singur sens de mers, la vale. Daca nu te pui pe primul, al doilea si al treilea loc…ce traiesti acum nu e nimic fata de ce va urma.

Nu mai aveam nimic, nici macar o perspectiva pentru o ora in avans. Nu stiam unde sa ma duc de indata ce voi parasi casa, ce sa fac si mai ales cu ce puteri. Singura mea provocare era cum naiba sa ma ridic dupa rogojina aia. Si daca ma ridic, ce naiba sa fac.

Nici sa ma rog nu mai puteam, ba adormeam, ba nu imi mai aminteam cuvintele…asa ca singura rugaciune era indurarea insasi in timp ce priveam la icoana de pe perete ramasa de la tata.

Ultimele carlige pe care le aruncasem inainte erau de domeniul fantasticului si lumea care ma mai intreba din curiozitate cu ce ma mai ocup, zambea asa…ca la o nebuna care facea lucruri neobisnuite si fara rost din disperare. Aveau in privire o compasiune umilitoare ca naiba si la care nu aveam cu ce riposta, pentru ca inca nu aparusera rezultatele actiunilor mele …iar in general, lumea nefiind din mediul meu, rareori intelegea ceva din provocarile vietii mele, din gandirea, deciziile si actiunile mele. Asa ca zambeam inapoi si taceam. De multe ori ma zdruncina atata indoiala, neancredere, descurajare si imi reveneam sau ma mentineam cu mare greu.

Dintre lucrurile astea – carlige aruncate inainte, unul fusese un razboi cibernetic de 6 luni cu niste fraudatori online care ma pacalisera cu trei ani in urma cu o caruta de bani (si pe inca alti zeci de oameni) – bani pe care in tot timpul ala ma chinuisem sa-i recuperez prin negocieri si nu reusisem si nici nu reusisem sa conving vreun pagubit sa faca front comun, iar alt lucru fusese ca trimisesem niste solutii la niste probleme ale unor organizatii din State alaturi de alte sute de participanti si sansele ca solutiile mele sa fie alese castigatoare erau egale cu alea de la loterie.

Si dupa astea totul se oprise, nu se mai misca nimic, nu mai exista nimic.

Nu mai stiam ce sa mai fac. Auzeam doar praful ridicandu-se din tot ce fusesem si facusem, doar zgomotul ultimelor bucati ramase din toate constructiile care se desprindeau si cadeau. Din mine, in mine si peste mine.

Veneam dupa o miscare de rezistenta in firma, litigii cu tot felul de firme mari si mici care traiau din inselaciuni si in mijlocul carora picasem complet intamplator in 2007-2008 si fara sa am habar de intorsatura urata pe care o vor lua lucrurile in scurt timp, aparare dusa timp de 7 ani care a stricat radical socotelile pagubitorilor, care m-a “scutit” pe mine de statutul de soarece frustrat, de datorii la hoti, de atrageri de raspundere si in civil si in penal, de om mic si de profesionist mediocru…dar care ma facuse din om-neom. O maturizare pe maxim de intensiv, incepand cu natura umana si pana la chestiuni profesionale de mare finete. Dublat totul si de o viata privata extrem de complicata si cruda… nici nu mai stiam cum ma cheama daca nu scoteam buletinul sa citesc ce scrie pe el.

Iar eu nu ma puteam ridica de jos, nici la propriu, nici la figurat. Nu mai puteam nici apa sa beau, fie o retineam, fie o vomitam si faceam infectii continuu de la sistemul imunitar ruinat si ala si de la altele. Luptele mele m-au facut si un om si un profesionist brici si calibrul meu a crescut considerabil in toti acesti ani de slefuire.

Asta era tot ce obtinusem si ma costase tot din toata viata. Ulterior aveam sa inteleg ca asta inseamna totul.

Iubirea de viata nu m-a parasit nici macar atunci, desi daca nu murisem si nu muream…nu putem intelege ce naiba se mai poate intampla din punctul ala si mai ales cum. Nu mi-am dorit nicio clipa sa mor, desi moartea mi se parea cea mai blanda si cinstita optiune.

Raspunsul a venit singur si repede: Nimic. Nu stiu.

Mi-a revenit spiritul la loc si mi-am zis: eu in cacatul asta nu mor. Mai bine sa mor in miscare, incercand. Nu stiu ce, nu stiu cum…dar trebuie sa-mi recuperez sanatatea. Singura si unica prioritate si o treaba destul de scumpa, deja.

Avand in vedere ca n-aveam un cent nici de analize si nici de tratamente, singura solutie era mediul, locatia. Nu mai puteam duce frigul si inca o iarna in tara, asta era clar. Imi trebuia un mediu vindecator pe ritm accelerat, magic si miraculos. Insula primaverii vesnice, aerosoli, soare, ocean, natura magica, mancare sanatoasa, nu imi trebuiau acte altele decat buletinul. Asta era!

Apoi au navalit peste mine gandurile descurajatoare si calculele de bani. Imi trebuiau niste bani ca sa iau bilete de avion (si daca luam si intors…cand m-as fi intors? Daca nu stiam perioada…unde as fi stat si cum?), cu ce as fi platit o chirie pe undeva, cu ce acte as fi reusit sa-mi iau ceva in chirie fara bani tampon si fara rezidenta si asigurari, in ce limba m-as fi inteles cu oamenii eu nestiind deloc spaniola si daca pateam ceva….ce faceam? Cum m-as fi putut sustine fara munca?

Cercul era vicios total…la nivelul aparentelor.

Dar cuvintele doctorului: tu inainte de orice…imi sunau continuu in cap, stiind foarte clar ca depasisem demult parametrii binelui si intrasem pe zone din cosmarul oricarui om.

Era deja Decembrie 2012, perioada Craciunului. Aveam o prietena veche aici pe insula de care nu mai stiam nimic de 10 ani, i-am scris ca as vrea sa vin acolo pentru o luna, doua si daca ma poate ghidona de la distanta cu informatii ca sa imi gasesc o casa.  In mod neasteptat mi-a raspuns. Ne-am bucurat amandoua de regasire si m-a ajutat, viziona case pentru mine, imi trimitea poze si multe altele. Dupa sarbatori, prin Ianuarie 2013 mi-a zis sa vin pur si simplu ca ma gazduieste ea in capitala la ea pentru cateva saptamani ca sa caut linistita intre timp si sa-mi aleg si orasul care-mi place. O sustinusem si eu cu zece ani in urma intr-un context si acum se bucura sa poata si ea face la fel, desi de ambele parti fusese si era totul neconditionat, cu drag si cu bucurie.

Am ezitat, pentru ca era cosmarul meu cel mai mare sa ajung vreodata la mana oamenilor si era printre lucrurile cele mai rele pentru mine o astfel de alternativa…desi stiam foarte bine ca nu pot judeca toate cazurile ca unul, insa de data asta, la o adica si ca niciodata, n-as fi avut nicio centura de siguranta sau un plan de rezerva.

M-am dus la sora-mea care tocmai luase primul salariu si i-am zis: trebuie sa plec ca mor.

Sora-mea a zis ca am inebunit, dar nici complet lipsita de sens nu eram, desi in situatia noastra orice ban ne era necesar vietii de zi cu zi…dar nu ca sa platim facturi pentru ca nu ne mai permiteam demult asta, ci ca sa mancam uneori si sa platim costurile cu litigiile, in nici un caz de risipit pe avion si de plecat intr-un neant la 5,000 km distanta in mijlocul unui ocean. Problema era ca eu ma stingeam….si calculele alea cu mine si/sau amandoua moarte sau bolnave nasol nu valorau nimic. Apoi ne puteam ocupa pentru o vreme si de la distanta de probleme din tara inca neanchise pe vremea aia.

Avusese noroc ca era la inceput cu munca si incasase doua salarii intr-unul. M-a ajutat si am zburat cu primul avion si cu cei 200 de euro. 4 Februarie 2013 cursa de la 8 dimineata si care ajungea aici la 7 seara ora Romaniei. O alta prietena m-a ajutat cu o valiza chinezeasca, pentru ca nu mai aveam efectiv nimic si nu aveam nici bani sa cumpar una.

Am ajuns pe insula in genunchi si cu foarte mare greu am reusit sa razbat in aeroportul urias din Madrid ca sa prind avionul spre insula. In avionul spre insula nu imi mai puteam tine capul drept, deja…adormeam in continuu si nu reuseam sub niciun chip sa ma tin treaza.

Prietena mea m-a intampinat la aeroport cu un manunchi de banane crescute aici, in mediul lor si zambindu-mi atat de solar incat parca m-am inviorat un pic. Aerul sarat m-a izbit de cum am pasit. Mi-a spus strengareste “Acum ca ai ajuns, nu vei mai vrea sa pleci. Iar daca totusi vei pleca, te vei intoarce iar si iar si iar. Insula asta e fermecata.” “Mai vedem!” am zis razand, ea s-a multumit sa zambeasca.

Bananele le-am mancat pe loc si in mers iar odata ajunsa la ea acasa, am pus banii ce-i aveam la mine pe masa, m-am imprietenit cu cateii ei, m-am prabusit de tot si timp de o luna am dormit continuu. Am sute de poze cu mine dormind. In putinele ore cand reuseam sa stau treaza sau pe picioare, mai ieseam pe afara si imi arata insula, orasul, mai depanam amintiri.

D-abia dintr-a doua luna s-au mai imbunatatit un pic lucrurile…iar apoi incet incet tot mai mult.

In timpul acelor saptamani de maxima somnolenta s-au intamplat si minunile: solutia mea a fost aleasa castigatoare alaturi de inca una iar asta insemna un premiu de incasat de 5,000 $, iar hackerii din cyber s-au decis sa-mi returneze banii in transe egale pe o perioada de sase luni. Banii astia ma acopereau cel putin un an, ma ajutau sa ma si mut, sa-mi iau si rezidenta, sa imi cumpar niste haine, incaltari si o valiza noua…si poate si mai mult daca n-as fi avut plati urgente de facut in instante, pe taxe de timbru, expertize si la avocata ca sa pot sustine si duce la bun sfarsit si ultimele spete pe rol cu firma.

20140520_160650alee din povesteVizitand insula, m-am indragostit la prima vedere si iremediabil de Puerto de la Cruz, un oras turistic din nord si aflat in buza oceanului si aici am ramas de atunci.

Dupa 6 luni de stat aici, a trebuit ca alte 6 luni sa revin in tara sa mut si ultimele piese pe tabla de sah, iar anul asta, fix in aceeasi zi- pe 4 Februarie si cu aceeasi cursa de 8 dimineata am revenit pe insula, desi ma indoiam ca voi mai putea reveni sau ca voi avea cu ce reveni. Insa am castigat alti bani cu alta solutie de-a mea si am putut veni, sa imi continui revenirea si insanatosirea si cu demersurile mele de reconstructie de viata…jumatate de an in tara reusind sa ma dea inapoi bine din putina recuperare care se lipise de mine. 

De cand sunt aici n-am mai facut infectii, mi s-a mai vindecat stomacul, nisipul fierbinte m-a vindecat de toate junghiurile si durerile musculare, soarele si apa m-au hranit si m-au pus cat de cat pe picioare, natura, strazile in urcus pieptis si toate elementele m-au ajutat la revenirea si mentinerea in forma si ne-au imblanzit toate depresiile posibile (si ale mele si-ale sora-mii, care intre timp a ajuns si ea), dar mai mult decat orice ne-au revigorat din temelie dragostea de viata…de viata un pic mai buna de data asta si traita ceva mai in acord cu noi insine.

apus puertoDe cate ori privesc pe geam sau ies in gradina la piscina sau merg pe strazi sau cobor spre ocean….ma minunez si ma inchin de cat de frumos e locul unde sunt, uit de orice stres, greutatea oricarei griji scade si vad altfel viata. La costuri mult mai mici decat in tara, calitatea vietii e inimiit mai ridicata. 

Nebunia” asta a fost cel mai bun lucru pe care il puteam face si e dovada vie ca din prima secunda cand am ales ca imi vreau binele cu adevarat, el a inceput sa se intample si cu cat fac mai multi pasi, cu atat el se intampla mai mult si mai mult si mai mult. In fapt, eu sunt cea care picteaza tabloul propriei vieti intocmai asa cum il visez si mi-l imaginez de cand ma stiu. Eu si cu credinta ca Dumnezeu nu ma lasa orice ar fi.

Am invatat ca unicul lucru pe care trebuie sa-l fac este sa nu ma tem, oricat de noua si mare ar fi frica sau ingrijorarea … si sa-mi fac pasii mei inainte. Orice amanare nu e decat o intarziere pe care mi-o creez singura intre mine si ce mi-e menit, ce imi doresc, ce caut, ce imi trebuie. Nu am nevoie sa stiu de dinainte nimic si sa inteleg nimic, e suficient sa iau totul cum vine si sa dau ce-i mai bun din mine in fiecare clipa….sa actionez in acord cu mine.

between 1st and 2nd chance

Binele este o alegere. Fericirea este o alegere. Frumusetea este o alegere. Sa zambesti cand totul e negru ca taciunele este o alegere. Alegeri care se fac in fiecare secunda in functie de tot ce se intampla.

In realitate, nu stim nimic. Punem seara ceasul sa sune, dar nimeni si nimic nu ne garanteaza ca mai apucam dimineata.

Faptul ca o apucam inca o data e o minune, iar fiecare zi trebuie traita ca atare… in chip minunat.

P.S. Prietena mea a avut dreptate. insula e fermecata….si fermecatoare as adauga. Voi mai pleca pentru ca viata mea d-abia incepe din nou, dar voi reveni si reveni si reveni…