cei mai frumosi oameni pe care i-am intalnit sunt “nebuni”


…si cele mai interesante, frumoase si utile lucruri tot de “nebuni” le-am vazut facute.

Daca oamenii nu si-ar mai imparti etichete unii altora, atunci n-ar mai fi “nebuni” si neantelesi nicaieri, ci doar oameni si s-ar bucura mai mult unii de existenta altora si ar invata mai mult unii de la altii, ar creste si s-ar dezvolta mult mai repede si mai frumos impreuna si separat…probabil. Si poate s-ar mai si iubi.

Dar probabil ar trebui sa nu le mai fie atat de frica de necunoscut, necunoscut care vietuieste in fiecare dintre noi, intr-o masura mai mare sau mai mica. Poate ar trebui sa asculte si parerile parintilor si-ale societatii, uneori…dar poate nu ar trebui sa se identifice cu ele chiar pana la pierderea de sine si poate ar fi un pic mai sanatos daca ar cauta sa vada cum pot concilia diferentele. Probabil ar trebui sa fie un pic mai liberi in sinea lor. Dar ca sa fie mai liberi, ar trebui sa fie mai putin aroganti si inmandriti…iar cand ies din casa sau deschid gura sa fie mai putin inflamati de ei insisi si de propria lor cunoastere si idei fixe… probabil.

De indata ce mi-am luat viata in propriile maini si am inceput explorarea ei si a mea cu tot curajul si asumarea de care am fost in stare, devreme devreme …oficial la 18 ani si neoficial chiar mai devreme, un cor nemarginit de voci a inceput sa se auda de pe margine si de pe unde fiecare era captiv: esti nebuna…esti nebuna…esti nebuna…vei inebuni….vei inebuni…vei inebuni…

Eu eram nebuna urmandu-mi si traindu-mi visele, eu eram nebuna pentru ca realizam lucruri pe care altii le vedeau doar la televizor sau citeau din ele in carti, eu eram nebuna ca inca de foarte tanara, prin munca pe branci de dimineata pana seara si de seara pana dimineata in firma, imi facusem un rost cu tot ce trebuia unui om ca sa duca o viata decenta si fara lipsuri intr-o tara ca Romania unde ai numai obligatii si fiecare drept in parte iti este incalcat, eu eram nebuna ca faceam lucrurile care imi placeau si pe care mi le doream, eu eram nebuna ca aveam masina pe care am vrut-o…eu eram nebuna. Eu eram nebuna pentru ca nu intelegeam de vorba buna sa stau cumintica acasa (care casa?), sa imi iau un baiat bun si harnic si crestin de-al nostru de sot cum ma torturau toti din familie sa fac si ca nu intru mai repede in randul lumii cu doi-trei copii in brate si cu un zambet larg si fericit pe fata.

Cred despre femeile mame ca sunt eroine. Am cunoscut multe si nu-mi pot imagina o eroina mai mare decat o mama. Ma fascineaza doar cand le privesc, citesc sau aud de ele…si cand s-a nimerit si in masura in care mi-au ingaduit, am facut tot ce mi-a stat in putere sa le usurez truda si grijile, stiind de la mama cat s-a mai chinuit singura cu noi si prin ce grele si spaime a trecut. Doar ca eu nu sunt o eroina, sunt inca la gradinita in inima mea si nu-mi imaginez un copil cu copii intr-o lume atat de ….sanatoasa si sigura. Apoi, cum ii mai spun mamei uneori, cand ma scoate din minti cu dorintele ei de-a fi bunica de copii cu ochi albastri, nu toata lumea e menita sa stea in randul lumii, mai exista si alte randuri…fiecare e plamadit altfel si e cu menirea, soarta si rostul lui.

Prima oara cand am fost pusa la colt pentru nebunie a fost cand aveam 4 ani, eram la Sacele la bunici. In ziua aia eram tunsa la zero pentru ca facusem paduchi de la gaini prin cotetele carora imi placea sa vietuiesc si sa le fur oualelelelele gata plamadite, aveam niste strampi si niste cizme de cauciuc rosii. Ma trezisem din somnul de la pranz pe care ma obliga mamaie sa-l execut (o tauroaica general), indiferent ca imi era somn sau nu …si eram echipata de dat huta pe crengile nucilor din gradina, de dormit pe capitele de fan proaspat sau pe iarba sub meri si nuci, de fugit in pod unde era universul meu si unde gaseam tot felul de inventii de-ale bunicului, cartulii si vechituri…si de facut cazemate din crengi si frunze cu prietenii, unde stateam cu orele si ne imaginam ca suntem mari si liberi.

L-am vazut pe tataie prin curte, dar mamaie nu era. L-am intrebat unde e ea si m-a pacalit ca a plecat in lume. Era vorba lui asta atunci cand mamaie mai pleca in vecini.

Nu mi-am putut inchipui viata cu mamaie plecata in lume si nici lumea mea fara ea, asa ca intr-o fractiune de secunda eroina din mine a scos capul si am plecat in lume sa o (re)gasesc. Am mers doar pe langa garduri, asa cum imi spusese ea odata ca sa nu ma ratacesc sau ca sa nu ma calce masinile si tot mergand si mergand si mergand, am ajuns pe seara tarziu la intrarea in Brasov. Imi daduse sangele la picioare si eram murdara de praf din cap si pana in picioare …dar eu nu simteam nimic si nu ma durea nimic si eram mai fericita ca oricand in aventura mea in care o doamna imi daduse apa dintr-o fantanita de unde tocmai scosese cu o galetusa, alta ma intrebase “a cui esti, draga?”, “a lui mamaie Emilia sunt!” am raspuns si m-am dus mai departe, alta imi daduse un mar, iar de pe crengile atarnate peste garduri imi umpleam buzunarele cu corcoduse si nuci.

M-a recuperat prin Brasov o clienta de-a bunicii care m-a recunoscut dupa ochii mari de alien (asa cum i-a fost marturia), mamaie fiind si o croitoreasa si-o cultivatoare de flori foarte cunoscuta si m-a returnat la familia care ma detinea in custodie pe pamantul asta.

Era adunatura mare, ingrijorata de moarte. Imi vorbeau toti deodata, ma intrebau ce-a fost in mintea mea ca sa le fac una ca asta….ca numai copiii rai ca vecinul Daniel si nebunii ca matusa Paulina fac lucruri d-astea, imi aratau degetul aratator si la raspunsurile mele se chinuiau sa nu rada ca nu care cumva sa nu le inteleg mesajul si gravitatea faptei mele.

Apoi au pus-o pe vecina Dorina sa ma spele si nu suportam sa ma spele ea, pentru ca tragea tare de mainile, picioarele si degetele mele si imi trezea agresivitatea din mine si imi venea sa-i rup capul, sa dau cu pumnii in pereti si sa rastorn copaita albastra plina cu apa.

Apoi a inceput calvarul din fiecare seara cu lectiile de dictie pentru S, R si vorbirea peltica si lectiile de preschimbat scrisul si folosinta lucrurilor de pe stanga pe dreapta. Apoi isi faceau cate un rachiu cu chimen din care furam intotdeauna cate o gura sau doua sau noua, iar cand s-au prins…ca sa nu mai fur, ma lasau sa-mi bag degetul in toate paharutele si sa miros. Dar mai mult decat rachiul cu chimen, ma topea de placere vinul gros, dulceag si aromat de coacaze negre dosit in camara sau beci care n-a scapat scormonelilor mele.

Apoi m-au lasat sa ma culc. Eram franta, dar fericita ca mamaie era inca in lumea mea si ca totul se terminase cu bine. 

Totusi nu am inteles nici atunci si apoi niciodata: Cum adica sa plece omul drag in lume si tu sa nu te duci dupa el? Poate a plecat de tristete si atunci trebuie sa pleci in cautarea lui, sa-l gasesti si sa-l inveselesti. Eu daca as pleca in lume, as vrea sa fiu cautata si gasita si inveselita si imbratisata.

Cu timpul nu mai m-a interesat “de ce?” si am ramas “nebuna” pur si simplu – pentru ca nimeni nu mi-a putut da un raspuns multumitor sau pentru ca imi dadeau raspunsul ala vechi, trist si demotivator “pentru ca asa e viata si o sa suferi mult cu ideile astea ale tale!”

Au avut dreptate doar pe jumatate. Viata nu e asa, deloc. E fix cum vrei si alegi tu sa fie…chiar si atunci cand multe te imping in zone aride si infertile. Si acolo…ai libertatea sa traiesti viata si sa joci cartile in stilul tau. Nu ca se le fertilizezi tu pe ele, ci ca sa nu te aridizezi si infertilizezi tu. Dar da, de suferit, am suferit mult pentru ca sunt multi care nu mai cred si nu mai viseaza, nu mai fac lucrurile frumos, iar unii…pentru ca nu mai pot sa creada si sa viseze, te reteaza pe tine. Pentru ca daca te-ai straduit cat ai putut tu sa nu te alterezi, fara sa vrei esti oglinda neputintei lor (uneori doar temporare) si pentru ca neputinta chinuie. Stiu asta, pentru ca si eu am avut si am neputintele mele si ma chinuie pana mi le depasesc, ma strang intr-un cleste invizibil.

Pe drumurile mele, cei mai frumosi oameni au fost cei etichetati ca “nebuni”, inghesuiti in sertarele cu nebuni sau “ratati” si descalificati imediat de lume si din viata. 

Multe valori frumoase de viata si de-a fi, multe zboruri si multa libertate le-am intalnit in oameni scosi in afara societatii sau huiduiti. Paradoxal. La aia sanatosi si ridicati in slavi si cu de toate, rareori am gasit si normalitate si frumusete in doze la fel de generoase cum le era slava…in schimb am gasit nevroze multe, deznadejde, viclenie, egoism, judecati de valoare, asprime, vicii, manunchiuri intregi de slabiciuni, inflexiuni si incoerente parca prea multe in glas, ganduri si simtiri. Printr-un animal pe care-l aveau prin casa sau niste ghivece de flori …sau poate chiar si un copil….mai vedeai cum totusi sufletul lor incearca sa respire si sa se bucure. Dar si asta pana se intampla ceva rau in societate sau in mediul apropiat…cand constatai ca isi iubesc doar animalul lor, doar plantele lor si doar copiii si oamenii lor.

O parte din “nebunii” intalniti au renuntat sa mai lupte cu lumea si traiesc simplu, bucurandu-se de simplitate si de lucrurile marunte ale vietii. Pur si simplu. Unii parca de prea tineri.

Altii au ramas mai fideli viselor lor, s-au pus laolalta, s-au agatat de fiecare oportunitate in parte ca sa iasa de prin ce tunele ii inghitisera, au tras tare aer in piept si s-au reantors in lume, luptand in continuare, incercand din nou.

Avem prieteni fantastic de faini, de prin toata colturile lumii si pe care i-am cunoscut in online sau offline in perioada grea care a fost. Fiecare in parte are o poveste care te lasa cu gura cascata. Ne mai ramasese un telefon sau calculator si un fir de net sau mergeam pe unde era wi-fi gratis si ne incurajam unii pe altii in momente infiorator de grele pe care fiecare le traversa pe unde era. Ne-am ridicat unii pe altii pana am iesit toti la lumina. Si am iesit toti. Pe rand iar uneori in aceeasi perioada. E un nou vis pe care-l avem acum…sa ajungem unii la altii si fizic si sa ne cunoastem si sa ne bucuram. Suntem familia pe care ne-am facut-o pe drum. (Noi… eu si cu sora-mea si cu noii nostri prieteni).

Unul fusese bogat in State si picase din varf in 2008 fix in strada ca homeless, ajunsese charity case si era bolnav ca naiba. Nu de putine ori, in timp ce vorbeam unii cu altii, a ajuns la urgente sau la chirugie. Nu de putine ori, statea pe Podul Brooklyn si incerca sa-si faca curaj sa-si dea drumul in gol, pentru ca nu mai suporta greul vietii. Intr-o zi s-a intalnit cu un milionar prieten de-al lui din lumea de dinainte, iar ala de curiozitate a luat pranzul cu el si i-a ascultat toata povestea. Dar nu l-a mai si platit si l-a lasat pe prietenul nostru sa-si dea ultimul dolar din buzunar. Nici n-a observat si nici nu i-a pasat si nici n-a venit vreo zi apoi in care sa-si ia “revansa”. Nici loc de munca nu i-a dat. Dupa ziua aia, prietenul nostru, ramas iar fara un cent, a facut foamea o alta saptamana.

Altul, cercetator, dupa ce lucrase ani la o inventie cu alti colegi, l-au fraudat aia si l-au lasat piele si ajunsese sa traiasca prin Italia la o familie unde facea tot felul de munci ca sa-si merite cazarea si masa. Intre momentele astea, s-a dus si ca profesor la o universitate din Thailanda si cand si-a vazut colegi si CEO de companii consumatori de turism sexual infantil a fugit mancand pamantul. Ne spunea ca acolo se schimba constant expatii din organizatiile internationale pentru ca o iau razna, iar multi raman pedofili undercover pe unde se duc. De curand, dupa ani grei prin underground, a reusit si el sa se ridice la loc printr-un post de director de departament nou la o universitate din State.

Altul, bogat si ala de prin alt colt al lumii, colcaia condus de slabiciuni si neamplinirile de acasa, prin catacombele site-urilor de prostitutie online si ne spunea ca la schimb plateste cat poate el de mult la estice pentru ca intelesese, tot stand de vorba cu ele in camerele private, ca au copii acasa sau se chinuie ca vai de ele cu saracia..unele incercau sa-si termine studiile, altele sa-si ingrijeasca parintii sau sotii bolnavi. Apoi i-a dat Dumnezeu un copil si l-a scos din tunelurile alea infiorator de aglomerate…si care parca au o palnie deasupra pe unde aluneca zilnic milioane de fete si de consumatori de sex de orice fel de prin toate colturile lumii. Asa iti mai dai seama cat de mare e saracia si ratacirea, si materiala si cu duhul.

Alta, fusese violata in adolescenta intr-un mod greu de descris prin insasi violenta lui, reusise sa isi faca si familie si copii ca adult, dar esuase in plan relational, se lupta cu un diagnostic de personalitate borderline si a reusit sa infloreasca spectacular tot straduindu-se, dar si mai mult …atunci cand viata i-a mai dat o sansa la iubire si a intalnit omul ei prin alta tara.

Alta, o romanca la vreo 50 de ani, ramasa singura si pe jumatate damblagita dupa moartea maica-sii, fusese atacata de vecinii tigani si data afara din propria-i casa, aia facusera si multe falsuri in acte si ea traia in scari de blocuri de 7 ani. Ne-am cunoscut cand a gasit-o frate-miu vitreg tremurand toata si a adus-o sus in casa. Nu vroia nimic niciodata, nici bani, nici mancare…uneori doar cafea, ci doar sa stam de vorba…spunea ca ii face bine ca isi pastreaza mintile ramase intregi, sa se auda ea pe ea si ca o ajuta sa o mai asculte cineva si pe ea. Ea se ruga pentru noi si noi pentru ea, ani in sir asa am dus-o. Noi in razboaiele noastre, ea in ale ei. Am ajutat-o cu tribunalul si alte acte cat am putut noi. Si intr-o zi…minunea s-a intamplat: la inceput au luat-o niste politisti la ei la sectie si faceau cheta pentru ea ca sa-i faca de-un salariu la schimb pentru curatenia in sectie, unu’ i-a gasit si un loc de dormit si unde sa se poata spala si ingriji, iar altul s-a ocupat de cazul si situatia ei pana cand a reusit sa puna la punct tiganii cotropitori in instanta si sa-i vanda proprietatea. Cu banii obtinuti i-a luat o garsoniera in oras si asa femeia si-a revenit. Apoi ne suna mereu sau trecea pe la noi sa vada ce mai facem si cum mai suntem.

De la ea am aflat un pic si cum sta treaba in strada: din ce ghene e cel mai bine sa mananci, cum, ce cantine sociale sunt in “voga”, ca nu prea ai sanse la cantine pentru ca iti fura tiganii, betivii sau drogatii mancarea pe care ai luat-o cu cartela sociala si te bat, de unde sa mai faci rost de haine la nevoie, in ce scari de blocuri e mai bine sa stai si cum sa te intelegi cu locatarii care se sperie ca dracu de tine, unde sa te speli si multe altele. In unele zile mergeam cu ea sa-mi arate, ii facea bine si ei pentru ca o vedea lumea cu om din lume si mai prindeau ezitare sa se ia de ea sau in unele cazuri se mai induplecau si plecau mai mult urechea la povestea ei, caz in care reuseau sa o si ajute cu cate un loc de munca sau loc de dormit.

Apoi am aprofundat cunoasterea de la ea, cu cei tot mai multi ajunsi in strada si care faceau coada la ghena de la blocul din Bucuresti unde locuiam. Initial inca demni si curatei si cu speranta ca-si vor reveni si ca vor depasi momentul, pana cand nu ii mai recunoasteam. Intr-o zi cumparasem hot dogs si cafele d-alea ieftine de 1 Leu de la aparat pentru ei si cand am vrut sa dau unuia, s-a speriat si a fugit de mine. Am lasat mancarea jos pe un servetel, am strigat “hei!”, el s-a intors, s-a oprit, a vazut ca e pentru el si in pasi mici si ezitanti a venit sa-l ia. Faceam eu un pas in spate, facea el un pas inainte. L-a infascat, mi-a multumit din cap si a fugit. Mi-am dat seama ca multi nu stim cum sa ajutam oamenii astia, chiar daca vrem…nu vrem indeajuns incat sa depunem efortul de-a invata. E prea greu si ne ingrozeste prea tare.

Cu alti “nebuni” frumosi si destepti cat o natie intreaga, veniti si aia din alte tuneluri carora s-au chinuit sa le supravietuiasca si cu povesti spectaculoase, fiecare traind prin alt colt al lumii…am facut si lucruri in online pentru toti asemenea, scotocindu-ne fiecare de ce avea prin buzunare, unii au pus timp, altii cunoastere, altii un domeniu web si punandu-le unele peste altele si laolalta …ne-am facut un taram.

Cam asta cu “nebunii” … mi-a fost dat sa interactionez cu cazuri extrem de greu de redresat, ridicate din locuri de unde multi nu se mai ridica, nu se mai intorc si nu mai vad urma de lumina pana la moarte. De unde erau etichetati ca nebuni sau loseri si de unde nimeni nu le dadea nicio sansa, ba prin vorbe sau gesturi nepotrivite le mai luau si speranta. Umilintele suportate…nici nu le mai pomenesc, fiind oameni dintre cei mai educati si dotati. Si toate astea fara sa fiu in vreun serviciu umanitar special amenajat, ci doar cutreierand catacombele pe unde cazusem si eu, cautand iesirea…incercand sa nu calc pe capul nimanui.

Asa ne-am si gasit unii pe altii si tot incurajandu-ne, oferindu-ne informatii unii altora, rugandu-ne unii pentru altii si facand tot ce puteam face de la distanta unii pentru altii…ne-am dat putere sa razbim si sa iesim la un liman. Si toti cei intalniti, toti au iesit la un liman…nimeni n-a ramas neizbavit.

Toti au in vedere si cauta sa-si refaca si vietile private, este poate cel mai important lucru care le-a lipsit in toata aceasta aventura, in care de altfel au fost abandonati sau tradati de fostii parteneri de pe vremea cand erau toate bune si probabil acum este mai greu ca oricand, dupa toate astea…pentru ca de acum incolo nu mai pot fi decat cu unii asemenea lor care inteleg viata si iubirea cum au ajuns ei sa o inteleaga.

Viata in continuare nu e usoara, fiecare isi incepe viata noua sleit de vlaga si de puteri si scos aproape total din orice coup d’amour…dar o incepe, e pe un drum nou si mai bun decat oricare altul de dinainte.

Nebuni” mai frumosi, mai puternici, mai invatati, mai constienti, mai aproape ca oricand de menirea lor si de Dumnezeu…si mai liberi.

Asa ca…acum cand in continuare se mai gaseste cate unul sa-mi lipeasca de frunte eticheta nebuniei sau fuge speriat ca un soricel de necunoscutul care-i sunt…nu pot decat zambi in unele zile, ofta in altele… iar in cele care imi absorb atentia, sa imi vad de ale mele.

In rest, n-am niciun sfat. Nu pot spune nici ca e bine sa-ti urmezi visele, nici ca nu e bine. Este foarte greu sa traiesti si sa-ti ramai fidel in lumea si in viata asta. Multi isi frang gatul incercand, multi nu se mai intorc…iar multi chiar daca reusesc sa se mentina pe o linie de plutire cat de cat, nu mai reusesc sa razbata mai mult de linia aia. Alteori, etichetele si judecatile lumii, iar de multe ori chiar lipsa ei de neutralitate prin actiuni negative…iti mai pune si capacul. Este foarte greu. Viata este foarte grea…iar temperaturile la care traiesti in astfel de perioade nu sunt suportabile pentru toate tipologiile, nu toti rezista. Uneori e cald ca si cand te-ar fi inghitit soarele, alteori e frig ca si cand te-ar fi inghitit pamantul. Rareori e bine, pana razbati iar. Si nu-ti garanteaza nimeni, nimic. Tu incerci si tot incerci….dar habar n-ai daca vei si reusi. De cele mai multe ori esti singur cuc si nu te intelege nimeni, decat preotii la spovedanie cand iti mai iau greutatile de pe umeri cu binecuvantarea lor si Dumnezeu cand te mai alina si intareste ca sa poti continua, sa nu renunti …inainte de vreme.

As vrea sa am ceva inspirational si ridicator la cer de zis, dar nu am. Tot ce stiu este ca nu exista alegeri bune si rele, ci doar alegeri si ca fiecare are pretul ei. Si ca mai bine decat ca omul sa-si urmeze constiinta, nu stiu ce este. Restul sunt aptitudini si putinta si credinta fiecaruia de-a gasi binele in rau si lumina in intuneric. De-a zambi si de-a se bucura in mijlocul furtunilor.

…si ce mai stiu…este ca “nebunii” nu sunt deloc nebuni. Aia pe care am avut privilegiul si bucuria sa ii cunosc sunt chiar cei mai frumosi oameni pe care mi-a fost dat sa-i intalnesc in viata mea de pana acum….si ca cea mai buna “terapie” pentru noi si ei a fost cea de “grup”, cu oameni care au trecut printr-un greu asemanator si inteleg.

…si mai stiu ca gospelul asta al lui Elvis Presley din 1974 este unul dintre cele mai frumoase si il dedic tuturor “nebunilor” care circula liberi pe net si pe langa…si care au nevoie de intarire pentru inca o zi …sau doar de-o amintire nostalgica a timpurilor pe care le-au avut de traversat si carora le-au supravietuit: