zi de recapitulare, clarificari si de ce am facut blogul


 

Ca la orice capat de linie (sau dintr-o alta perspectiva…inainte de inceput), presiunea e de nedescris. Unii se termina si incep din nou pe bucati si pe rand, iar altii dintr-o data si in toate ce-i compun simultan. Soarta mea e dintr-o bucata si dintr-o data. Asa a fost cu mine.

Nu este nimic dramatic, disperat sau trist in asta, ci doar spectaculos si inedit. Si epuizant. Rad foarte mult, tac foarte mult si ard la toate capetele.

Nu esti nefericit, nu te tulbura nicio depresie sau deznadejde, ci ai doar tensiunea foarte crescuta. Somatizezi atat de tare incat faci febra in mijlocul zilei pentru o ora sau doua. Iti tiuie urechile, adrenalina e la nivelul ei maxim si tu astepti cutremurandu-te. Stai cumintel pe valiza ta si cu mana pe maner – tot ce ti-a mai ramas din viata asta, pe un peron la capatul a 35 de ani, un capat mai clar ca lumina zilei unde iti astepti soarta sa se decida si zarurile sa se arunce, dupa ce tu ai facut totul, dar absolut totul ce-a tinut de putinta si imaginatia ta in toate planurile si detaliile vietii tale si ale tale. Si unde ai ramas doar cu tine si atat. Tot ce-ai fost si ai avut vreodata s-a dizolvat. Aproape ca doar sufletul a mai ramas din tine, daca n-ar fi trupul care sa-l adaposteasca si sa-ti confirme ca inca n-ai murit, ca inca mai ai viata in tine.

Ai trecut dincolo de tine si de orice stiut si cunoscut. Nu ai niciun gand, nicio proiectie, nicio asteptare. Doar credinta ca Dumnezeu se ocupa de tine pe pamantul asta. Si acum astepti sa vezi unde te trimite. Esti pregatit sa accepti cu bucurie si cu inima deschisa orice se pregateste pentru tine. Nu stii nimic. Te stii doar pe tine care ai fost si esti, iar in fata se intinde necunoscutul a cine urmeaza sa fii si sa se intample.

Bineanteles, dupa un asa hell ride, esti intr-un nor de praf cu toate si respiri printre crapaturi mici mici sparte de Dumnezeu in ziduri groase pentru tine si prin rugaciunile si gandurile altora, indeajunsi de generosi. Trebuie sa rezisti pana cade nenorocirea aia de zid care sta intre tine si destinul tau si la care ai racait cu dintii si cu unghiile, cu lingurita, cu sarmulite si cu tot ce ti-a picat in mana sau ai improvizat. Esti plin de cicatrici, de parti din tine care au mai cedat pe alocuri si de oase rupte, aproape ca nu mai esti si nu te mai simti om. Te agati de propria-ti sabie si de aer si de soare si de frunze si de fulgii pasarilor …niciodata de oameni, ci doar de ce da Dumnezeu ca sa reusesti sa treci de linia aia de sosire. Iar cand ai o emotie, parca o traiesti in exteriorul tau dar nu strain de tine…prin niste fire invizibile care se leaga de nucleul tau si prin ele simti.

Aici la capatul asta nu e nimeni si nimic, esti doar tu. Nici Dumnezeu nu e, pentru ca a indepartat duhul de la tine ca sa iti dea tusa de final intr-ale slefuirii de acum si ca sa iti cerceteze rarunchii.

Te mai clatini, te mai tulburi, se mai strica si ce-ti mai ramasese si din cauza ca d-abia mai respiri, d-abia te mai cari.

Spiritul ti-e in forma, tu esti foarte bine inauntru. Poate nervii iti sunt un pic cam tociti si carcasa cam avariata. Vezi ca ai ramas doar in samburi si restul s-a topit complet. Razi si te bucuri de orice mai mult ca oricand. Ti-ai jucat toate cartile, in toate planurile pana la ultima. Nu ai nicio neliniste, nicio frustrare si niciun regret. Esti la capatul vietii de pana acum, un drum teribil de greu, de lung si de spinos si ai ajuns in fata unei porti mari care inca este inchisa. Nu mai ai unde sa te mai duci si nici ce sa mai faci. Astepti ca toate rotitele sa se alinieze si sa se deschida poarta noii tale vieti.

In paralel, a venit si ziua ta, ai facut 35 de ani si e uimitor cat de multi prieteni ti-ai facut pe drumul asta, te bucuri nespus si alegi sa le-o dedici cu totul. Ca niciodata si ca-n povestile cele mai frumoase – au venit toti la intalnirea neplanuita cu tine si toti si-au adus aminte de tine: vechi si noi, stiuti si nestiuti, vazuti si nevazuti, prezenti sau uitati. Toti pana la unul, nimeni n-a lipsit din niciun timp, din nicio interactiune si din nicio circumstanta. Nimeni nimeni. Pana si familia pierduta si regasita a venit si ea, care de pe unde era ti-a trimis un gand si o frantura de inima. Iar oameni pe care nu ii cunosti in real, ti-au trimis ganduri care te-au amutit prin frumusetea lor. A fost incredibil. Magic si dumnezeiesc.

Tot in paralel mai postezi din gandurile si intamplarile tale de aici si de acum. Unii te percep infricosat, altii clatinat, altii luminos, altii puternic ca stanca, altii irespirabil ca aerul de pe un munte inalt…in functie de momentul in care relationeaza cu tine si de puterea de intelegere a fiecaruia.

Cam asta se poate face aici, la capat de linie…exact ca atunci cand te duci la intalnire cu omul visat, mult si indelung cautat si asteptat dupa o aventura in care arati ca un gladiator insangerat si prafuit ca naiba: te uiti de o mie de ori in oglinda, iti aranjezi hainele pe tine de o suta de mii de ori, te scuturi de praf sa nu sperii prea tare, iti aranjezi parul si faci tot felul de artificii sa nu se vada cat de mult ai ajuns sa semeni cu un lup, tremuri din rarunchi, ai emotii, spaime ca nu care cumva sa nu te placa sau sa te judece gresit dupa moment si aparente…si tot asa.

Nu stiu cand se va deschide poarta, pentru ca nu stiu cat de mare a fost inertia fiecarui cuvant, gand si actiune de-a mea din tot acest timp (sau din toate timpurile). Deci nu stiu cate rotite sunt si in ce stadiu e fiecare din ele.

Nu stiu ce voi vedea prima si prima data, cine ma asteapta…daca exista cineva care ma asteapta si ma cauta, unde voi fi trimisa, ce va fi acolo, cum va arata si ce va trebui sa fac, cum se va recompune viata mea de acum incolo…dupa atata antrenament. Se va deschide poarta si cad iar in gol sau am terminat cu picatul in gol si ma incep si eu? Nu stiu. Totusi, totusi…niste franturi s-au aratat si zgomotul pieselor care se pun laolalta si se pregatesc sa devina ceva …il aud. Si gol nu este. Deci s-a pornit.

Familia se roaga pentru mine. Prietenii se roaga si se gandesc. Pana si dusmanii imblanziti intre timp se roaga. Aproape ca ii auzi si vezi pe fiecare in parte, iar realitatea iti confirma zilnic ca asa se si intampla. Vin ei si iti spun cu gurile lor sau iti arata sau te incurajeaza cu ce pot. Zici ca cine stie ce urmeaza sa fie. Insa asa iti mai poti da seama de importanta sufletului si de cat de mare se duce lupta pentru fiecare suflet de om in parte.

…si da vorbesti tu cu tine, ca acum.

Asadar, de aici de unde si cum sunt acum…nu pot decat reda din ce este si recapitula.

Azi, e zi de recapitulare. Una din ele.

***

Dupa 4 ani de blog, scris din cand in cand, de o mini-comunitate de prieteni si oameni extraordinari care exista in jurul lui fara ca eu sa fac vreun efort de marketing pentru asta sau sa ma promoveze cineva, dupa multe discutii pe care le tot am cu oamenii, dupa multe schimbari si pentru ca traversez poduri si tunele intre viata mea pregatitoare si viata mea destin si menire …simt ca trebuie sa fac o recapitulare a unor lucruri, chiar daca exista un tab “About” unde am articulat ideile principale de multa vreme, dar fara sa explic prea mult.

Cea mai mare durere si neplacere a mea in viata, atat personala cat si profesionala, a fost ca a trebuit mereu sa ma explic si sa ma tai in bucati cat mai mici ca sa pot fi digerata cat mai bine. Cine nu a putut sa-mi anticipeze miscarile sau sa-mi inteleaga viziunile, strategiile si tacticile sau pur si simplu sa-si ingaduie mai multa libertate in relatia cu un om diferit de ceea ce cunosteau ei – fie m-a judecat, fie m-a etichetat in fel si chip, fie a cautat sa ma zdrobeasca. Sa ma taie bucati bucati si sa ma inghesuie in sertare de toate culorile.

La randul meu, am gresit mult in relatiile cu ceilalti. Nu la partea de continut, cat la partea de tehnica. Am ingaduit naturii mele competitive si asertive care este si calitatea mea principala in plan lucrativ sa isi faca loc si in relatiile personale, reusind astfel performanta unor mari dezastre. Iconice, pur si simplu. Si prin oamenii intalniti si prin toate intamplate. Nu mi-am dat seama, bineanteles, fiind foarte tanara si preaplina, astfel am reusit sa trezesc in partenerii mei de viata (intotdeauna mai mari ca mine) cei mai mari zdrobitori si cei mai aprigi judecatori si taxatori, cei mai lipsiti de blandete si intelegere interlocutori…dar si cei mai insetati nevoiasi in a ma schimba in cine nu sunt, in a ma face sa ma aseman lor. Iar in acest plan ma pot “mandri” cu profesori dintre cei mai versati si unsi cu toate alifiile. Am dobandit multa cunoastere, am ales tot ce-am gasit mai bun in locul inrairii si-al otravirii de sine, dar pretul ei a fost inocenta mea si multe cicatrici adanci, multe traume si oase rupte.

O vreme mi-a fost foarte greu sa ma explic si sa-mi explic actiunile, intentiile si motivatiile, pentru ca cioparteala asta de sine nu e nici placuta si nici foarte benefica. Pe de alta parte, daca totusi nu o faci si nu cauti mereu masura potrivita, ajungi un neadaptat si un singuratic…ori eu, cel putin pe zona muncii, trebuie sa fiu varf de adaptabilitate, sa stiu mereu cum sa navighez cu succes in necunoscut si neprevazut, in crize si in operatiuni care implica intotdeauna volume uriase de informatie si resurse limitate sau aparent inexistente, sa imi sustin conexiunile pe termen lung si sa ma fac foarte bine inteleasa de oameni, indiferent pe ce palier interactionam, jos la firul ierbii sau sus in decizional.

Asadar am inceput eu sa ma schimb, neavand nicio alta optiune, sa comunic mai mult, sa ma explic mai des, sa ma arat mai mult si sa am grija ca in tot acest proces sa raman true to myself, sa nu ma arat scindata femeie-om, om-profesionist si tot asa de dragul “self-branding-ului” sau al vreunui trend…ci sa caut sa ma pun laolalta intr-o unitate cat mai bine calibrata, autentica si in permanenta crestere si dezvoltare.

Daydreamer (dupa url rosocialbusiness – deci un spatiu romanesc dedicat oamenilor si oportunitatilor de pretutindeni, motivul pentru care deseori scriu in engleza sau amestec limbile si imi atrag critici sau replici acide) este un jurnal de bord, de recompunere, este documentarea vietii mele, un om din Romania transformat tot mai mult intr-un cetatean global care este si antreprenor, un antreprenor care a avut o insiruire de esecuri, dar si o insiruire de reusite si performante si care se lupta sa razbata din nou, neavand nimic decat pe el insusi si un fir de internet si nici alea mereu. Un profesionist ale carui core skill-uri sunt operatiunile si crisis managementul si un om care are si isi confectioneaza permanent noi brate si noi aripi, abordand zone dintre cele mai noi sau necunoscute, iar uneori facand si performanta in ele, care se provoaca in permanenta din iubire nemarginita de viata si dintr-o sete la fel de nemarginita de-a se descoperi cat mai mult, de-a atinge intr-o masura cat mai mare potentialul vietii si-al sinelui. Un om care a apucat sa calatoreasca un pic prin lume si sa se si relocheze temporar si sa traiasca o frantura de viata in alta parte a lumii.

Un om care nu doar ca a pierdut foarte mult (pentru unii ametitor de mult) in urma razboaielor sau a incercarilor de-a razbate si de-a supravietui …. dar care se lupta foarte mult pentru dreptate si adevar pentru nedreptatile sau fraudele care i s-au intamplat si sustine cat ii sta in putere orice om care se nevoieste sa razbata, sa reziste sau sa se apere impotriva erorilor din sisteme si nedreptatilor.

Astfel, in toate spetele mele cu firma din tribunale si judecatoriile romanesti, consider – uitandu-ma acum in urma, ca am castigat. Pentru ca si in spetele in care am pierdut la capitolul dreptate total sau partial, am castigat la capitolul adevar, scotandu-l la suprafata cu pretul carnii mele si facand alegeri pentru care pana sa fiu mai bine inteleasa, am fost considerata nebuna sau ca imi risipesc tineretea si viata. Totul este documentat si toata documentatia asta este accesibila oricui in luptele lui, in jurisprudenta. Sunt acolo capitole intregi de strategie si tactici, de abordari neconventionale care m-au ajutat sa smulg adevarul de pe talpa iadurilor prin care am trecut in combat cu oponenti uriasi si dintre cei mai versati si corupti, chiar daca in unele cazuri dreptatea a fost ciuntita si am plecat acasa doar cu adevarul pe hartie si cu pierderi materiale care mi-au destabilizat viata din rarunchi.

Am o arhiva intreaga de studii de caz, din experientele mele in tara dar si internationale, online si offline (pe fraude, pe litigii, pe strategie si management, pe leadership si antreprenoriat, pe problem solving, de interactiuni umane) si intentionez sa o postez aici de indata ce imi voi gasi resursele pentru asta si voi avea un pic de timp si de liniste.

Blogul l-am inceput in vara lui 2010 cand tot ce imi mai ramasese era un fir de internet si un laptop facut praf. Pierdusem doua case, masinile, firma…munca si viata mea pe care m-am chinuit ca naiba sa o construiesc, plecata fiind din underground-urile saraciei. Le pierdusem in urma fraudelor si a inselaciunilor in contracte, a naturii umane dar si a greselilor mele de navigatie si-ale tineretii, necunoscand natura umana.

In plan mai apropiat, tradari interminabile si dintre cele mai crancene si otravitoare si oameni care mai rau m-au tras la fund decat sa puna umarul sau macar sa ramana pe status de neutru, care atunci cand puteau sa nu imi faca rau, au ales totusi sa imi faca si mi-au facut cu cel mai rece sange, m-au decapitat sau mi-au infipt cutitul in inima, pur si simplu. Doar pentru ca au putut. Sau pentru ca n-au putut altfel. M-am rugat mereu pentru ei si pentru imblanzirea dusmanilor mei. N-am stiut ce sa fac mai mult, desi rugaciunile pentru ei nu mi-au venit cu mare usurinta. Nu ma rugam sa pot, ci ma rugam sa vreau si sa vreau sa vreau. Cu unii mi-am gasit pacea, unii crezuti irecuperabili s-au schimbat ca prin minune si m-au prins din urma si au corectat tot ce au putut, ba chiar m-au sustinut, altii s-au dus pe apa sambetei, iar altii au murit.

Slava cerului, la schimb am avut si partea mea de bine, in felul ei – lucru care mi-a luminat mult iadul in care ajunsesem si in care nu trebuia doar sa rezist in prezent si sa-mi construiesc liane pentru viitor, dar trebuia sa ma lupt si cu dusmani si atacatori din trecut in tot felul de litigii si jocuri limita si pe tot felul de margini de prapastii, dar si cu proprii demoni si ispite de inraire.

Aici pot spune ca ziua in care mi s-a oferit rolul de nas de botez din partea unui om foarte aproape de inima mea, a fost ziua in care am si putut sa mai respir din nou si mi-a dat o putere fantastica de-a ma ridica si-a continua sa merg. 

Despre binefacatori, oameni si prieteni din anii astia voi face o postare aparte pentru ca este absolut fantastic si dumnezeieste cum s-au intamplat toate.

In contextul asta dezastruos, am ramas doar eu, cine eram in afara a ceea ce faceam si aveam.

Am avut saptamani in care nu am putut sa ma ridic din podeaua in care mi s-au infipt genunchii, in care am plans parca cu lacrimile tuturor neamurilor pana la primul, am dormit prin masini, am acceptat munci si proiecte mult sub aptitudinile si dorintele mele si platite mult sub valoarea mea de piata, am stat nemancata cu lunile sau fara toate utilitatile, cu sanatatea in pioneze tot mai mari, intr-o vreme bantuita de repetate paralizii in somn in care am ramas blocata in mine, o moarte in sine si unde am trecut de multe granite ale mintii si am vazut si trait lucruri care m-au ingrozit – de la un nivel al stresului si presiunii prea mari, de la o vulnerabilizare a sinelui si-a sufletului, a fiintei, prea mari. Si de unde m-am intors. 

Am trait si umilinte de nedescris, uneori pana la batjocura, dar am avut parte si de oameni dintre cei mai loiali si mai frumosi care niciodata nu si-au luat asupra mea vreun ascendent de putere in contextul ala, ba din contra – au fost o contra-forta, iar eu am putut sa inaintez si sa rezist. Am apucat sa rezolv si sa corectez multe lucruri, mai sunt inca unele lucruri al caror timp nu a venit inca, in sensul indreptarii.

Pierderile si viata mea nu sunt metafore si tot ceea ce spun pe acest blog nu este din teorie, ci din viata mea si intelegerile mele din tot ce-am trait, de la luminari de constiinta si pana la lucrurile noi pe care le-am invatat, utile pentru a ma apropia mai mult de visurile mele si pe care le impartasesc ca sa reuseasca si altii sa mai inainteze.

Copilaria si prima parte a vietii au fost de-o violenta si intamplari iesite din comun si despre care citesti doar in cazuistica de varf din criminalistica, psihologie si psihiatrie. Despre asta nu pot vorbi aici, dar ma voi lasa cu toata cunoasterea aferenta in filme. Cineva mi-a spus odata ca am toate datele si trecutul unui psihopat-criminal si ca faptul ca nu sunt in vreun spital de nebuni sau puscarie de inalta siguranta este o minune. Eu as spune ca este un rezultat al alegerilor de a fi si ca astfel de minuni se intampla de indata ce faci acele alegeri la nivelul tau cel mai fundamental. Dar lucrurile astea m-au sabotat foarte mult in viata si in planul meu privat si mi-a fost cumplit de greu sa le identific, sa le disec chirugical, sa le privesc in carne, sa le accept si sa ma descurc cu ele intr-o forma cat mai curata si mai buna.

Din toate astea si din niveluri atat de adanci de cadere, atat in sine cat si in afara lui, din aceste explorari si trairi am invatat foarte mult despre mine, despre oameni, despre viata, despre Dumnezeu iar intuitia mea si alte simturi si abilitati s-au dezvoltat si imbogatit foarte mult…lucruri care m-au ajutat foarte mult in pasii ulteriori in orice as fi avut de facut, dar sa si navighez fara frica si tot mai bine in necunoscut si nestiut.

Am ales sa ma arat si ca om, nu doar ca profesionist – pentru a pastra autenticitatea perioadei si-a o reda cu cat mai mare fidelitate. In blog nu se vor regasi niciodata chestiuni din viata mea privata…decat cel mult esente din ele exprimate sub forma literara, dar m-am dus si voi merge mereu pe granite si pe margini de prapastii …prin exprimari de vise si aspiratii pe masura ce ma tot recoagulez si transform, ocazie cu care imi mai exersez si aptitudinile pe scriere si ele devin povesti pentru cei care inca mai cred in ele. Ca orice om, visez sa-mi intalnesc persoana mea si e dorinta mea cea mai mare sa nu fiu pagubita de aceasta intalnire si nici de o viata frumoasa impreuna, ca sa nu-mi duc viata si zborul intr-o aripa. O caut neancetat si nu pot sa sper decat ca sunt cautata la randu-mi cu aceeasi dorinta, ravna si putinta.

In ultimii 7 ani, din nimic absolut si dintr-un mare vid, tot creez puncte, identific puncte si conectez puncte ca sa dau vietii mele un nou sens, sa o rezidesc si sa o transform in pictura care ma bantuie de-o viata in toate planurile: aia in care m-am intalnit cu menirea si destinul meu in toate planurile si aia in care ma dedic lor: omului meu, familiei mele si lumii, prin munca si prin tot ce stiu si pot eu face.

Familia mea a jucat un rol crucial in toti acesti ani, Dumnezeu mi-a dat ingeri in loc de oameni pe post de familie, iar ca oameni au fost si sunt dintre cei mai speciali si mai frumosi. Nu a fost de la inceput asa, dar s-au transformat pe parcurs si se transforma in continuare. Ne schimbam impreuna in timp ce ne schimbam separat. Pe tata l-am pierdut acum doi ani, mama inca este iar sora mea e cu mine in barca si muncim impreuna la toate cele si tot impreuna si supravietuim. Avem planul sa traim cat mai aproape una de alta si de mama, indiferent ce vieti separate vom avea si sa ne folosim de tehnologie la maxim ca sa ne continuam implinirea viselor comune si sa scurtam distantele dintre noi.

Multi oameni imi spun ca am “apucaturi” de coach si ca sa ma fac unul, datorita claritatii mele si-a tehnicii pragmatice si chirurgicale cu care abordez confuzitatea, necunoscutul si greul vietii, dar si datorita aplecarii mele catre oameni. As si trai din asta, zic ei.

Eu zic, ca menirea mea nu e asta si as alege mai degraba ceva care sa ma smereasca si mai mult in locul a ceva care mi-ar putea corupe mandria. Mai degraba as pleca intr-un razboi, decat sa stau pe un scaun si sa ascult si sa ratacesc oameni cu vorbele mele. Bineanteles si meseria asta are rostul sau, dar nu e pentru mine…eu sunt om de transee si catacombe. Iar daca tot ceea ce sunt si tot ceea fac si voi face va inspira oamenii intr-o masura mai mare sau mai mica, atunci nu cred ca m-am ratat nici in planul asta. Si dupa 4 ani de blog pe apucatelea, pot spune ca-i inspira. Uneori mai mult, alteori mai putin.

Nu am nicio intentie sa scriu o carte, habar n-am cum as putea face asta…literatura a fost mereu una din restantele mele cele mai mari. As face nefericit orice scriitor si mare cititor. Bibliotecile mele sunt de economie, afaceri si stiri din toate domeniile. Am citit mai mult in prima parte a vietii, am mai citit pe apucatelea pe traseu, dar am avut noroc de oameni cu stema filologiei pe steag si i-am rugat sa toarne in mine tot ce au citit si stiu. Sa-mi povesteasca, ca sa mai recuperez din mers si sa inregistrez pentru cand voi putea mai mult. Si au facut-o cu drag. Pe traseu, de la prea multa interactiune cu oameni de toate nationalitatile si de la prea multa munca in teren, mi-am busit si gramaticile, atat la engleza cat si la romana, unde excelam odata…si acolo ma las corectata la liber de toti care nu se tem sa intervina intr-o maniera constructiva si nu doar ca sa-mi dea una dupa ceafa.

Dar citesc filme si voi face filme. Scriu deja filme. In principal pentru piata straina. M-am apucat anul trecut in 2013 la modul serios, dupa 7 ani de tatonare si incercari pe apucatelea. Anul trecut am luat decizia ca asta va fi una din prioritatile mele in viata asta si ma voi dedica ei in parte, iar anul asta am si batut in cuie aceasta decizie. Bucati din ce am scris am impartasit deja aici pe blog si voi continua sa mai presar din cand in cand. In plus, am avut sansa ca prin munca sa ajung in maruntaiele productie de film si pe platouri de filmare, fie ca om de locatii de film si operatiuni, fie ca om de management si consultant in studiouri, iar mai inainte prin productia de evenimente tematice si spectacole live.

Odata cu criza, au aparut in mediul online multe piete si multe instrumente prin care poti creste, poti face bani si poti contribui la rezolvare problemelor organizatiilor, ale lumii. Fac si asta ca problem solver in platformele de open innovation si in competitiile internationale pe diverse teme. Un alt fel de-a imi aduce contributia si de-a si supravietui, invata si dezvolta. Pentru mine online-ul este un instrument pe care il folosesc pentru a ma apropia cat mai mult de visele mele, indiferent care parte din mine triumfa intr-o zi. Este o lume la fel de reala ca cea materiala si acolo regulile de navigatie sunt altele. Un taram aparte dar care in acelasi timp se impleteste si influenteaza foarte mult viata din dimensiunea tangibila. Daca pana la tehnologie traiam unidimenional, acum viata noastra se intampla in mai multe dimensiuni simultan. Provocarea cea mai mare este ramai unitar. Deci consider ca cine va invata sa navigheze cat mai bine in necunoscutul care este virtualul si sa imbine cat mai bine tangibilul cu virtualul, acela va reusi mai multe.

Tot in planul asta am mai facut un pas inainte anul trecut si am construit din nimic absolut cu prieteni straini (un american si un indian) o platforma colaborativa gratuita unde inovatorii si problem solver-ii sa-si poata “recicla” si imbunatati inventiile si solutiile la diverse probleme, sa se relanseze sau dezvolte profesional (www.openoi.com) …dar sa si socializeze cu oameni din specia lor sau din zona lor de interes, oameni extrem de interesanti si speciali. Si asta este o bucata careia ma dedic in parte si voi continua sa ma dedic.

In blog exista la vedere, sus in meniul principal – CV-ul meu (cat de scurt si condensat l-am putut face, il mai remodelez uneori cand gasesc timp), o biografie profesionala mai neconventionala a evolutiei mele si premiile mele (solutii la probleme, literatura, nominalizari).

La categorii sunt trecute zonele unde eu sunt activa si sunt doua zone principale acolo: profesional si de suflet sau inima albastra, mai personale.

Curand blogul se va imparti in alte doua parti: inainte si dupa. Dupa ce? O sa postez la vremea potrivita. Ce pot spune acum este ca “Inainte” a fost toata zbaterea asta si pregatirea mea, lectiile mele din esecuri si recoagularea cu toate ale ei (clatinari, ingrijorari, zile mai proaste, zile mai iluminate, zile in care am fost mai pragmatica, zile in care am fost mai delusional si halucinanta, noi reusite si performante pe care le-am mai pus la temelia mea, etc). O lectie de 35 de ani si cu un varf de iceberg de 7 ani, ultimii. “Dupa” va fi documentarea prin articole, poze si video a acelor provocari pe care le accept in perioada asta, parte din menirea mea si pentru care m-a pregatit viata pana acum trecandu-ma prin toate masinile de tocat si cuptoarele, ungandu-ma cu o gramada de alifii.

Eu sper ca “Dupa” sa se porneasca acum in 2014, trag si joc foarte tare pentru asta, desi am atins limite ale extenuarii greu de descris. Corpul meu e foarte traumatizat dupa calatoria asta atat de lunga si aspra si am ajuns la stadiul in care traiesc cu soare si apa pentru ca respinge aproape tot si deseori devine dureros. Unul din lucrurile fantastice care se intampla in planul asta, sunt oameni de stiinta pe care i-am intalnit pe platforma pe care am facut-o, openOI si care ma ghidoneaza de la distanta…care mi-au cerut datele mele, care isi rastoarna bibliotecile si cunoasterea ca sa ma ajute sa rezist si sa trec de momentul asta cu un damage minim, dar sa si ma recuperez mai repede si mai bine.

Inca nu stiu cum se vor pune toate bucatile laolalta si cum va arata tabloul noului inceput. Si asteptarile isi au rostul lor: te recalibrezi in ele, te pregatesti, te slefuiesti, iti mai tragi sufletul, te mai aduni. Azi, spre exemplu, m-am prabusit intr-un somn adanc din care nu mai reuseam sa ma trezesc si mi-a luat doua-trei ore sa ma dezmeticesc…ca si cand toate conexiunile mele neuronale intrasera in stand-by.

Blogul nu se adreseaza nimanui in mod special, este doar unul din locurile mele de a fi si unul din instrumentele mele de a face.

Daydreamer sunt eu cu toate ale mele, atat om cat si lucrator, care trece prin toate omenesti dar care se incapataneaza sa isi urmeze visele si sa nu renunte, care nu se multumeste cu ce ii spun altii ca este sau ca se poate; care impinge continuu limitele si care nu se da inapoi de la a risca sau a oferi totul pentru a primi si a merita tot ce-i mai bun si mai bun din viata asta. Un jucator care daca din toate cartile i-a mai ramas un varf mic aproape indescifrabil, il joaca si pe ala.

In spatele fiecarei intamplari, loc si de multe ori si a multor cuvinte si ganduri …exista o poveste, iar unele povesti sunt pur si simplu neomenesti prin frumusetea si magia lor. Pe blog le voi povesti intr-o zi si pe astea la o alta categorie de “Cuantice” (cum am ajuns intr-o parte sau alta, sa fac una sau alta, sa cunosc un om ori altul…ce s-a intamplat si de ce…si tot asa).

Voi continua sa postez aici cu toate partile care ma compun. In primul rand pentru ca pot, iar apoi pentru ca nu am nimic de pierdut ca sa imi fie teama sa fiu mai putin decat cine sunt. Dar mai ales pentru ca nici nu merita sa fii mai putin decat cine esti, stiut si nestiut inca.

…si in cele din urma, dar cel mai aproape de inima mea … pentru ca sunt profund indragostita de viata si foarte curioasa, iubesc sa ma joc, sa zbor liber, sa descoper si sa explorez noi teritorii si sa traiesc darul vietii cat mai mult si cat mai bine cu toate riscurile, prabusirile si frangerile.

Cam asta e tot, in linii mari.

…si nu uita sa visezi si sa zbori. Sa razi si sa te bucuri cat mai mult de toti si toate. Nu exista nimic de care sa te temi cu Dumnezeu copilot. Si mai mult decat atat, nu exista limite.