dupa un capat de pamant


 

capat de pamantCand s-a terminat strada, mi-am activat tractiunea integrala si am luat-o pe aratura. Cand s-a terminat si aratura, mi-am intins aripile si-am zburat. Cand s-a terminat orizontul si-am ramas doar in fulgi si aia zburand pe langa mine, mi-am activat optiunea turbo. Chestia e ca am activat-o prea tare si-am zburat dincolo de cateva margini ale lumii…ba chiar si-ale mele.

Am mers o vreme pe fire subtiri, ba unele chiar invizibile, prin nisipuri miscatoare, prin intuneric si printr-o ceata groasa si ajunsesem sa cred ca nu mai exista nimic. Nici macar eu. Probabil pentru o vreme nici nu am mai existat. Stiam ca exist inca doar pentru ca ma durea. Dar cand am aterizat pe un petec de pamant in mijlocul oceanului, am aflat inca o data ca mai exista multe lucruri, multe frumuseti, multe chipuri ale lui Dumnezeu, multe lumi si multe limite.

Asa mi-a intrat in inima, adanc… un loc nou, maturat nu demult de un vulcan furios si revenit la viata prin dragostea si loialitatea oamenilor. Se numeste Garachico si mi-a adus in inima un dor de o viata pe care sufletul meu o stie, dar nu a trait-o niciodata. Si totusi o visam de cand umblam pe la gradinita….chiar daca realitatea era total pe dos. E al doilea loc adanc infipt in inima mea, primul e Sacele din Brasov unde am copilarit in primii mei ani si unde simt un pic din acel ,,acasa” care ma tot bantuie si pe care nu l-am mai simtit nicaieri. Garachico e unul din cele doua locuri unde trebuie sa ma intorc …la un moment dat, candva…dar nu singura. Il pastrez special pentru asta. Iar daca viata va fi buna cu noi, poate o sa si locuim cateva luni acolo…asa, pentru a aduce slava vietii si lui Dumnezeu si pentru ca putem. Pentru ca amintiri noi asteapta sa fie. Iar daca viata ne va inghesui …o sa furam. O sa furam timp si spatiu si o sa ne facem loc amintirilor. Nici nu-mi pot inchipui altfel.

Acum era sambata, aprilie, ploua tropical torential, vantul ingenunchia palmierii si unii oameni isi vedeau de rutina lor …ca de exemplu alergau. Sau ca de exemplu si noi…singurii turisti care isi vedeau de treaba lor in ciuda vremii.

Germanii si nordicii erau ascunsi prin taverne perfecte si linistite si cu muzica data incet in surdina. Mancau scoici, vorbeau in liniste, iar unii citeau din reviste si carti. Puteai auzi musca. Am intrat doar ca sa ii vedem si sa ne confirmam ca nu gresim. Am iesit si ne-am dus undeva, la o taverna de 2 lei cu o terasa semi-acoperita si unde eram doar noi. Ne batea vantul in supe si in cafea, fata de masa se dadea peste cap si fumul de la tigari ne intra in ochi … dar aveam priveliste buna, frig nu era si merita mai mult asa.

Ca noi mai erau scufundatorii, surferii si pescarii pentru care vremea aia furioasa de afara parea sa fie ideala si mult vanata si visata.

In poza de sus sunt eu…sau mai fidel zis, personajul masculin care salasluieste cot la cot cu femeia din mine.

Mai jos…bucati din Garachico … de atunci. (s-au mai strecurat si bucati din Icod de los Vinos…o alta bijuterie din drumul catre Garachico)