dor de frumusete


 

africani 1 africani2Fix acum cand scriu, pe ecran zburda niste furnicute mici mici mici care s-au mutat la mine si peste mine. Peste vointa mea, bineanteles. Nu le mai pot omori de un timp, imi vine foarte peste mana. Nu pentru ca nu as putea, ci tocmai pentru ca as putea. Paradoxal, din ce nu le mai omor…parca nu le mai vad si nu mai sunt atat de multe cum erau.

Revenind…

Cutreieram ieri strazile din Puerto cand i-am zarit pe ei. O familie de comercianti stradali, africani, veniti probabil in vara aia cand se zice ca au venit in masa cu plutele pe ocean, aia care au mai ajuns. Si pe aici se chinuie tare si traiesc in principal din ce stiu sa faca cu mainile: genti, obiecte de tot felul, codite impletite, etc.

Nu ii vezi niciodata abatuti si tristi, desi pe unii ii vad batand zeci de kilometri incolo si incoace si incercand sa convinga mii de turisti sa le cumpere ba bratarile ieftine, ba ceasurile false, ba una si ba alta. In alte zile ii vad fugind de politie, iar in altele nu-i vad deloc.

Unii si unele sunt frumosi tare, altii mai putin. Ele isi poarta costumele. Atunci cand ii intalnesti singuri si nu in grup, iti dai seama cat de traumatizati sunt de fapt din cum fac lucrurile, din cum privesc, din cum se lasa priviti.


Ieri insa, in mijlocul muncilor, pe strada, o familie era in culmea fericirii.

Erau veseli si se simteau atat de bine impreuna incat m-am dat pe dupa sora-mea ca sa le pot fura o clipa, sa ma bucur de ei cat mai mult si sa-i impart cu prietenii. El, sotul, ii punea ei copilul mic in spate si il tot potrivea ca sa se aseze bine, o alta copilita radea de mama focului, ea, sotia radea si ea…alti cativa prieteni sau rude de pe langa ei, la fel. Parca le ieseau inimile pe afara. Unul care tocmai venise scosese dintr-o geanta cate ceva de mancare si dadea la toti, alta dadea apa, alta mangaia si inveselea copiii. Nu ii observa nimeni, nu se oprea nimeni la ei…desi unii zambeau si se luminau fara sa realizeze cand treceau pe langa ei.

Nu s-au retras din munca pentru toate astea, nu au facut nimic nefiresc, fortat sau ostentativ…ci erau pur si simplu, navigau pe firul vietii asa cum era el: aspru, incomod, la strada…in timp ce vindeau niste figurine din lemn facute de ei si in timp ce cu un ochi monitorizau sa nu ii prinda politia. Deja imi si imaginam cum lucreaza ei impreuna pe unde locuiesc si cum sunt organizati.

I-am iubit pe oamenii aia ieri. Erau de departe cei mai vii si mai autentici dintre toate miile care mergeau pe strada aia incolo si incoace.

Mi-au facut dor de iubire, de daruire, de loialitate, de armonie. De frumusete.

De…pur si simplu. Uitasem cat de om sunt.