Proiectii


Intalnesc foarte des la oameni, senzatia asta de dezamagire fata de unii si altii, in principal din cauza asteptarilor. Ce ma uluieste de fiecare data este nivelul ridicat al asteptarilor comparativ cu nivelul extrem de scazut al cunoasterii celuilalt – dintr-o adictie evidenta de mister dar si de cuvinte bine ticluite incingatoare de doi trei neuroni si chiar hormoni, de consum unul de altul de fapt.

Apoi tot mai dezarmati de la incercare la incercare (sau mai plictisiti, mai obositi sau mai indiferenti…cu inima tot mai rece si impietrita) isi spun ca ei nu mai au asteptari de la nimeni. Oare de ce nu isi pun problema sa aibe asteptari pe masura cunoasterii si nu pe masura necunoasterii? Acelasi tip de dezarmare se intampla si in fata situatiilor de viata, cand oamenii nu mai ajung acolo unde isi doresc sau ajung si constata ca nu asta isi doreau de fapt.

Nu pot vorbi pentru altii sau in general, dar pot spune cum abordez si percep eu tema asta.

In primul rand nu ma tem sa fac proiectii, dar ma tem de slabiciunile si intunericul din mine si sunt constienta ca pot sa proiectez un cacat sau o iluzie in care sa imi prind urechile. Asadar, imi fac proiectii…dar nu le las sa ma stapaneasca, adica nu permit intregii minti sa se concentreze pe ele, oricat de obsesive sau adanc insurubate ar deveni…las loc pentru posibilitati si locuri de intors caruta, la nevoie; de ajustari si repozitionari. Ma las libera, nu ma incatusez in ele….nu ma leg de ele cu toti neuronii. Atat cat de liber poate fi un om patimas, dar constient de propria-i natura si in permanenta misiune de auto-explorare si stapanire de sine.

Cand imi proiectez ceva – de fapt vizualizez destinatia, forma absoluta, esentele, samburii dorintei mele: de locuri, de intamplari, de oameni, de povesti, de situatii. Aia e metafora. Posibila, dar fara trup real. Partea delusional a unei posibile realitati care inca se coace sau urmeaza fi decisa sau aleasa. Pasiunea. Drive-ul.

O vreme, pana sa deprind tot mai bine tehnica de-a trai viata si de-a ma trai pe mine, dau curs impulsivitatii si deseori cad in gol, in spatiul dintre gand, cuvant, fapta sau in spatiul dintre minte, inima si trup. Ma ranesc, de multe ori. Am citit undeva ca inteligenta e ochiul inimii…era clar ca nu e de sine statatoare si suspendata pe undeva cine stie pe unde prin creier – deci poate ar fi timpul sa o indrept inspre si pentru interiorul meu, pentru core-ul meu, nu doar pentru probleme exterioare si pentru altii.

Sunt un angrenaj si proiectia asta este impulsul, scanteia care imi da combustia. Este bujia.

Exista un timp in care trebuie ca tot angrenajul sa-si alinieze elementele in directia gandului. Exista un spirit, un suflet, o inima, un creier, o minte, un trup. Alinierea asta nu se intampla instant. Mi-a luat un timp sa am un gand articulat, imi ia timp sa ma aliniez cu totul la el, inspre implinirea lui. Sunt ca o masina pe timp de iarna: odata pornita, trebuie lasata un pic sa se incalzeasca si uleiul sa unga fiecare piesa in parte. Nu conteaza ca am facut asta si ieri si alaltaieri si ca teoretic, totul e in regula …gata de plecat de pe loc instant.

Ca orice angrenaj, (re)pozitionarea catre inceperea calatoriei inspre implinirea dorintelor se face piesa cu piesa si fiecare piesa se aranjeaza in pozitia ei optima din rotatii mici si fiecare rotatie in ritmul si timpul ei. E un optim schimbator, mereu are alt nivel si intensitate. Apoi, fac parte dintr-un mecanism mult mai mare, drumul meu implica interactiune…nu sunt singura, depindem unii de altii si ne influentam unii pe altii. Trebuie sa stiu sa navighez intre atatea elementele de influenta astfel incat sa nu ma indepartez de la ce vreau, sa nu ma deturneze ci sa le folosesc astfel incat sa ma apropie tot mai mult de aspiratia mea.

Astfel, dupa ce fiecare piesa si piulita isi gaseste pozitia optima in sistemul meu, trebuie sa astept sa vad cum se repozitioneaza si restul fata de mine si fata de alegerea mea, exteriorul, cei cu care interactionez. In functie si de reactiile si pozitionarea lor, o iau de la capat si din mers imi ajustez abordarile, tot angrenajul ala care sunt iar incepe sa se ajusteze bucata cu bucata (e intr-o continua miscare si reasezare) – iar metafora o integrez incet si fara miscari bruste si abrupte in real. O asimilez, cu alte cuvinte. Ma familiarizez cu ea, cu ea care este si nu ea distorsionata de distanta si necunoscut, de fantezii, pasiuni sau impulsuri deformatoare. Transform necunoscutul in cunoscut. Uneori mai gresesc, mai imi scapa cate ceva din mana, cate un frau, alteori ma mai clatin, alteori nu stiu sau nu inteleg…dar ma adun repede. Cel putin asta e intentia. Incerc.

Ce arde in mine ca drive si pasiune am invatat sa nu mai ingadui in gandurile mele, ci sa conserv, sa astept sa capete forma reala si d-abia atunci voi elibera pasiunea, o voi ingadui.

Daca o eliberez la un timp nepotrivit, inainte de intalnirea ei in realitate sau de o buna integrare a ei in real, deci daca alimentez o fantezie de dragul unor senzatii, trairi sau stari – ca sa ma mai “ droghez” un pic cu patimile din mine sau ca sa ma mai detasez un pic de realitate si apasarile ei….atunci cad intr-o capcana foarte mare si imi risc successul pentru o traire mediocra, sau si mai mult decat atat …inexistenta. Alimentand fantezia, plec de la ceva nereal dar mare, bogat in elemente, perfect in idealizarea lui…iar pe masura ce metafora asta, fantezia aterizeaza in realitate…aterizarea e dureroasa, deseori abrupta iar integrarea ei in real se poate intampla ca un consum care rapid duce la disparitie. Realitatea sculpteaza acest necunoscut pana la esente si bucati mari din metafora aia inhalata la momentele si in locurile gresite, se dizolva cu fiecare apropiere de real. Ca orice iluzie care se apropie de adevar, se evapora pur si simplu.

Asa vad eu consumandu-se multi oameni in tot felul de intamplari si unii in altii. Asa ii vad deveniti dependenti de un consum tot mai mare. E firesc sa fie asa, pentru ca din ce te consumi, din aia nevoia de crestere a consumului devine virulenta. Fiinta se vlaguieste, scurgandu-se prin slabiciuni devenite tot mai mari prin practica, printr-o tehnica neambunatatita…ramasa doar la stadiul de buna intentie si eterna cautare a dragostei sau implinirii de-un fel ori altul.

Nu. Nu se pierde deloc misterul si parfumul, adrenalina. Nu scade intensitatea. Din contra, totul se multiplica. Depinde cum privesti si cum iti joci sansele si cartile.

Pentru unii misterul este ceea ce ii tine incinsi, dar e un mister-capcana…misterul elementelor trecute nedezvaluite inca sau dezvaluite pe alocuri. Acel “tinut in sah”…cum se mai zice. Mie nu-mi plac misterele astea, le consider extrem de periculoase si necunoasterea lor poate duce la pozitionari dezavantajoase si alegeri gresite, la pierderi (de timp, de energie, de sine uneori).

Pentru altii, misterul si parfumul calatoriei, adrenalina consta in ce va urma, in urmarirea cu  o mare curiozitate a zilei de maine, a evolutiei povestii, a detaliilor, a alegerilor celorlalti de a fi, de a actiona, a factorilor aleatori. Pun accent foarte mare pe cunoastere, pleaca de la cunoscut si strabat necunoscutul si imprevizibilul impreuna, devenind un basm, o legenda sau parte dintr-o minune.

In concluzie, cred ca e bine ca omul sa iti faca proiectii in masura in care se dedica implinirii lor (le doreste parte din viata lui) si nu in masura in care au rol de “aurolac” seara inainte de culcare sau in momentele de preamarire sau indreptatire de sine.