Prietenii mei trecuti de primele 3 tinereti


apus tarziuIeri mergeam pe strazile din Puerto, ca de obicei…in scout-urile mele zilnice in care descopar noi lucruri si orasul. Am pierdut notiunea timpului. Aici o pierzi intotdeauna pentru ca nu exista timp, la fel cum nu exista anotimpuri. E totul o constanta schimbatoare. De la minut la minut totul e complet altfel. De la o curba la alta peisajul e altul, flora e alta…si tot asa.

La un moment dat captez pe camera o alee care mi-a placut la nebunie. Apoi ma intorc sa vad unde ma duce drumul. La intorsatura…o lumina din alta lume ma orbeste, ma electrocuteaza si ma face sa alerg nebuneste si sa traversez strada fara sa ma uit …gonind catre plaja neagra. Apunea soarele. De data asta complet altfel decat ziua de dinainte. Apunea spectacular asa cum e forta si puterea adevarata, aia pur sange… silentioasa, neconditionata si nerevendicativa.

M-am dus si am stat cu el pana s-a dus. Am vorbit si cu Dumnezeu si m-am rugat pentru mine si pentru prieteni, stiuti si nestiuti, vazuti si nevazuti. Am facut poze si am postat si pentru ei.

In drumul catre inapoi, ma bag printre niste cactusi ca sa mai prind si ultima raza de lumina ramasa.

De prin aceleasi tufe de cactusi, iese si un domn englez cam pe la 70++ de ani, imbracat hippie, simplu total si cu putinul par ramas …imprastiat in toate directiile ca si cand tocmai supravietuise unui vant puternic – si care imi zice: ”Hello. Do you speak English?” si de aici sub pretextul ca trebuie sa tin camera nu stiu cum ca sa focalizeze mai bine, ne-a prins noaptea sub luna razand pe englezeste precum copiii aia mici de la gradinita, discutand politica, economie si toate fenomenele pamantului, ale englezilor, ale emigrantilor, ale internetului, ale lumii. Omul e overloaded de carte, asa mai invat si eu cate ceva pe repede inainte. 

Ne-am conectat pe facebook, normal. Eu pe loc…ca sunt mobila. El peste o zi cand a coborat la ceai in hotelul unde sta si s-a dat gratis cu wi-fi la ceaiul si prajitura lui de dimineata.

Ca toti prietenii mei trecuti de prima, a doua si a treia tinerete…imi posteaza pe timeline toate curiozitatile, tot ce se intampla pe toate strazile si in toate locurile pe unde trece, tot ce scrie in toate cartile. Si probabil ne vom vedea continuu pana va parasi insula. 

Acum a spus ca vine sa ia pranzul in El Limon. Eu ii zic sora-mii “hai mai bine mai tarziu, sa fie la apus, ca ieri” . In final dupa o conversatie de 1 minut….a ramas ca el. Acum la El Limon, la prajitura si ceai. El. La prajitura si cafea, eu. La prajitura si capucino, sora-mea.

Un super omulet. Inteligent fara masura si nebun pe masura, probabil. Poate semanam si poate de la nebunie am deviat asa de un sunset printre cactusi. Probabil nu aveam ce cauta prin boschetii aia din capul locului.  

Mi-a placut mereu sa stau cu oamenii in varsta, sa isi lase in mine toata stiinta si cunoasterea lor. E ca o invatatura intensiva, pe langa frumusetea in sine.

Data viitoare o sa povestesc despre prietena mea Vinanti – indianca de origine care traieste in State de o jumatate de viata si care este o mare figura. I-a luat un an sa reuseasca sa vorbim pe skype audio si inca un an pe video, dar acum am reusit si vorbim cate in luna si in stele ori de cate ori ne prindem live.