Sub un pin sau pe o piatra


Cand eram mica mica adormeam in livada la mamaie la Sacele sub nucii pe ale caror crengi ma dadeam huta. Uneori se rupea craca cu mine si ma faceam ferfelita. Livada era mare, in forma de V si era traversata de un paraias care ma fascina pentru ca mereu gaseam nuci verzi in el. Nu de putine ori craca nucului m-a azvarlit direct in paraiasul ala.

sacele georgi skiuriDintotdeauna am avut sentimentul ca sunt un erou si ca trebuie sa-mi exersez puterile si libertatile. Aveam sabii mesterite de mine din lemn si pelerine, coifuri si pistoale…dar aveam si schiuri albastre din lemn si cu legaturi cu care schiam de rupeam pe toti coclaurii – fara bete, o trotineta maro, lame de patine de gheata pe care le atasam la bocanci si cu care ma dadeam pe unde vedeam cu ochii si o sanie cu care ma obligau s-o plimb pe sora-mea prin nametii cat gardul casei. Nu o data am pierdut-o sau uitat-o in zapada, distrasa de potentialul aventurilor cu copiii de pe strada Marasesti care ducea fix in Padurea Angelescu. Magica mea padure de care am ramas indragostita pana in ziua de azi.

Totusi, primii ani din viata m-au impactat cel mai adanc si Sacelele mi-a ramas o frantura de ,,acasa”. Mama e de acolo si o mare parte din familie. De cate ori ajung la Sacele sau in Brasov, ma opresc musai in Padurea Angelescu. Si tot musai ma descalt si ma intind in iarba sub brazi. Adorm invariabil. Cel mai fericit si usor somn il am sub brazii din Padurea Angelescu…atunci am somnul ala de copil, cand ti se odihneste fiinta toata…ca atunci cand in sfarsit poti dormi pentru ca stii ca cineva te vegheaza, cineva bun si care stii ca te iubeste. Odata am adormit atat de adanc, incat m-a prins seara…iar cand m-am dezmeticit nu stiam cine sunt, unde si de ce. Mancasera din mine si furnicile si paienjenii…cu o mana conduceam si cu alta ma scarpinam.

Apoi cand am mai crescut un pic si m-au mutat la cealalta bunica din Prahova de langa Valenii de Munte, adormeam sub pruni, salcami si meri.

los escurriales
los escurriales

Anii au trecut si acum un an am ajuns aici pe insula. Am ajuns in genunchi: emotional, psihic si fizic. In viata mea nu am fost mai zob. Nu muream, dar nici nu traiam. Eram intr-o agonie ingrozitoare.

Mi-a luat 2-3 luni sa imi revin cat de cat. Nu ma mai opream din dormit. Apoi de la un moment dat am tras de mine cat am putut si am inceput cu drumetiile prin munti. Una din ele a fost la Vilaflor, Los Escurriales in Sud…cumplit de cald, peste 30 de grade, cam 20-25 km dus intors. Nu m-am omorat niciodata dupa drumetiile montane, desi le dovedesc…din ambitie si principiu, daca nu din vreo placere aparte. Placerea vine cu de-a sila…mai tarziu, dupa. Peisajul era lunar, nu era urma de umbra, numai pini mititei. Nu aveai unde sa te adapostesti. Merita vazut, clar. Dar cu sacrificiu si enorma de multa apa.

sub un pinLa un moment dat am facut popas unde am gasit niste pini mai mari. Am adormit lemn.

Asa urc eu pe munte…urc cat e de urcat si cand se fac popasuri, eu adorm bustean pe sub copaci… uneori de la vreo bacterie sau virus care ma face terci, alteori de neputinta, iar alteori ca atunci sub pinul lunar….de epuizare totala.

20140213_123842

Acum sunt intre. Intre continente, intre lumi, intre forme, intre case, intre oameni, intre viata si moarte. Intre nimic si tot. Ca unul care isi asteapta mantuirea, miluirea. Sau sentinta.

Iar azi…am adormit pe o piatra in timp ce ma uitam la ocean si ma gandeam la un cal verde despre care mi-a placut sa cred cateva ore ca exista. Pentru mine.