Da-mi Doamne un pumn in cap! Sa ma scutur de mandrie. Si de nervi.


Cand am vazut filmul “What dreams may come” care mi-a placut la nebunie si la care plang de fiecare data mai mult ca si cand as fi un sac fara fund, mi-am dat seama ca iubirea aia de care stie sufletul nostru si de care avem nevoie ca de aer…nu se poate aseza intr-o inima mandra si-o minte inchisa.

bad_bunny_by_ramy-d4g1q7mAstazi, am realizat ca violenta vine si din mandrie (Violence is a social and health problem for all who experience and witness it). Din propria-mi violenta am realizat asta, bineanteles. Sunt inca mandra tare futu-i gura ma-sii … si chestia asta imi (re)activeaza agresivitatea de multe ori, fiind om de combat si very confrontational ca fire. Poate d-aia sunt si very confrontational, pentru ca sunt mandra…dincolo de unele chestii de principiu. Nu fizic, mi-am depasit etapa asta prin artele martiale practicate in adolescenta si in studentie. Am luat o gramada de premii pe tara si atunci, atat singura cat si cu echipa. M-am lasat cand i-am rupt uneia nasul intr-un concurs….uneia care avea centura neagra si era senioara, iau eu doar albastra si junioara (dar bagata la seniori in concursuri). De frica si de furioasa ce eram pe vremea aia i l-am rupt, pentru ca fetele mai mari din echipa noastra s-au retras de frica ei si atunci senseiul m-a aruncat pe mine in gura leoaicei. Nu am atacat-o eu, ea m-a atacat, eu m-am aparat cu o schema de atac si ea nu s-a ferit. A fost prea sigura pe ea …si pe mine. Eror. Nu e prima…viata urma sa imi arate ca multi si multe unsi cu toate alifiile si-au luat teapa asta cu mine. Nu stiu ce i-a indus in eroare in halul asta. Probabil propria mandrie. Chestia e ca eu trebuia sa fiu prima care o fereste, artele martiale fiind o arta a autocontrolului inainte de orice.

Vorbesc de violenta mea pasiva sau manifestata prin cuvinte deseori. Nu vulgare, am depasit si faza asta (ma rog…cat de cat). Ci “apasate” ca un pumn in gura introdus incet si cu forta sau ca o palma dupa ceafa data mai tare…cat sa sara bretonul de pe fruntea omului. Unii mai pacifisti (si care ma si cunosc) numesc stilul meu friendly fire sau tough love. Dar eu stiu? O fi…dar nu-s multumita. Daca ma facea fericita poate eram multumita, dar nu ma face fericita…iar chestia cu provocatul si provocatorul aproape ca nu o mai suport, tocmai pentru ca nu mi-a adus nimic bun niciodata. Interesant si foarte interesant, da…dar nu bun. Nu stiu de ce le-am facut eu sa se excluda reciproc si sa o iau asa pe campii de multe ori. De razvratire, probabil. Tot din mandrie. Acum am inteles si eu un pic din vorba aia din Scripturi: “Toata va sunt ingaduite, dar nu toate va sunt de folos.”

Firea mea (si poate nici personalitatea nu o ajuta – Type 8 … ISTP) foarte greu intelege combatul sau making a point fara patima. Sunt patimasa ca naiba. E drive-ul meu. Vine dintr-o revolta si razvratire care e ca un monstru cu infinite capete. Apoi vine si dintr-o placere. E ca o buruiana treaba asta. Oricat tai la ea, cu radacini cu tot, ea tot creste mai mare si mai mare si mereu luand alte forme care de multe ori ma pacalesc sau ma imping sa gresesc si eu cad in plasa lor, desi undeva intr-un fundal constiinta ma semnalizeaza clar si imi arata si butonul de autoreglaj.

Mi-am dat seama azi ca inertia asta de coborare a sufletului pe care mandria o produce este foarte greu de franat, nu mai zic de schimbat ca sens. Inteleg astfel ce e cu unele caderi sau intamplari violente care ne izbesc de toti peretii si la care a facut referire un sfant parinte intr-un mod foarte talcuit, as putea spune: “Exista caderi care incetinesc coborarea”.

Vom gresi continuu. Poate vor fi zile cand tacand sau nereactionand, nu vom gresi. Dar si atunci vom gresi pentru ca poate am tacut si nu am reactionat la lucruri fata de care in mod clar trebuia luata o atitudine. Si atunci poate vom gresi prin ganduri si unele intentii. Prin ceea ce nu spunem si ceea ce nu facem.

Dar ce alta optiune avem decat aceea de-a practica continuu sa fim in acord cu aspiratiile noastre pentru a ne perfectiona tehnica, pentru a ne slefui?! Gresim, corectam, continuam. Cadem, recadem, o luam de la inceput. Cred ca cel mai rau ne enerveaza si ne frustreaza nu faptul ca suntem neputinciosi in halul asta, ci faptul ca stim ca exista in noi o putinta nesfarsita si ca nu suntem in stare sa o accesam asa cum ne impinge si ne-o cere fiinta noastra…din mandrie, indreptatire de sine si un alt manunchi.

Multi sfinti parinti erau constienti ca viata e foarte grea in lume si ca echilibrul e foarte greu de mentinut in valtoarea asta a lumii. Insa viata lor in pustiu era si mai grea. Ziceau ca in lume diavolul vine la om printr-o vorba, printr-o carte, printr-un alt om…dar la ei in pustiu diavolul vine personal. Te infiori si te alini, in acelasi timp cand le citesti marturiile pentru ca vezi ca de fapt erau oameni care s-au luptat cu ei insisi in ultimul hal, care aveau aceleasi probleme pe care le avem si noi.

Vine o vreme in viata omului cand nu mai conteaza nimic: nici cine e mama si tata, nici copiii, nici cariera, nici cine a murit si cine traieste…si nimic in afara de suflet si mantuirea lui. Ca in fata mortii.

Pare ca sufletul nostru are aceeasi problema in fata vietii pe care o are si in fata mortii: sa respire si sa fie … dincolo de orice altceva. Deci, cel mai probabil moartea nu exista, pentru ca daca ar exista, sufletul nostru ar face distinctia si ar percepe-o ca pe ceva diferit de viata.

Inapoi in genunchi la rugaciune.

Da-mi Doamne un pumn in cap! Sa ma scutur de mandrie si de neputinte! Scutura-ma, izbeste-ma, taie-ma in mii de bucati, imprastie-ma in mare, trece-ma prin toate rotile masinilor de tocat neputinte, arogante, indreptatiri de sine, idei fixe…dar numai invredniceste-ma de viata asta si de iubirea pe care sufletul meu o stie.