Alias: Spuma Vazduhului


dat cu capul in pereteAm asteptat mai multi ani sa pot vorbi si despre subiectul asta, sperand ca o sa imi treaca nervii. Nu mi-au trecut. Nu cat sa devin o iluminata cu gura aurita…asa ca intru direct in subiect.

Asa sunt eu, stau ce stau, fac una, fac alta si am zile cand ma apuca cate una. Ca asta cu Vazduhu’.

Despre leapșa

Tata a avut doua trasaturi, extraordinare si extreme: umorul si violenta. In cuvinte si mai putine, era un sadic profesionist. Daca sadicii ar fi avut un sindicat, el ar fi fost seful sindicatului. Nu era vina lui, era doar o leapsa pe care o primise pe linie stramoseasca boiereasca taraneasca si s-a simtit impins de propria-i inertie sa o cultive mai departe. Cu patima, nervi si daruire. Apoi s-a izolat de la oras si strainatate la tara intre dealurile de sub Carpati timp de 20 de ani si s-a vindecat. Iar apoi a murit. Tanar. Avea un chip fericit si nobil. Cred ca se saturase. Se declara transcedental si cred ca se bucura ca a ajuns in sfarsit in Cosmos.

In ziua in care m-am terminat (8 iulie 2008 intr-un camp la Magurele, dar asta e un alt subiect) am inteles ca nu te pui cu leapsa neamului si ca tata s-a stins mai inainte de a fi, ramas strivit sub greutatea inertiei propriei firi si mosteniri si arzand permanent la doua capete.

Felul in care nu isi controla sub nici un fel nervii, m-a dus cu gandul la temperamentul maica-sii, bunica Ana Jana – o blonda cu ochi albastri, focoasa si data dracului, care cand se certa la cutite cu tataie (si asta se intampla mai mereu) se muta cu toate paturile, sifonierele si mobila in cealalta casa din curte, cativa metri mai incolo.

Jurnalista Irina Szasz a facut un documentar-interviu cu bunica Ana Jana care s-a difuzat la un moment dat si pe tv. M-am intrebat cum de-a dat taman peste ea, desi nu ma pot mira atat de tare pentru ca bunica era cunoscuta si indragita in sate intregi din zona. Avea legatura cu una din cartile scrise de Aurora Liiceanu si bunica fusese aleasa ca o tipologie reprezentativa sau ceva de genul. Nu mai tin minte exact, trebuie sa ma uit prin arhive si cu ocazia asta sa urc materialul si pe youtube.

Revenind la tata, el saluta oamenii in functie de etichetele pe care le punea fiecaruia in urma experientelor cu ei: “Ura!” pentru cei aproape de casa, “I-a zi ma!” pentru cei care ii erau indiferenti sau care-l iritau, “Aho!” pentru cei cu care avea invarteli, “Sa traiesti cocoane!” pentru cei de la primarie, “Sarut mana!” pentru doamne, “Buna draga!” pentru mama, “Hai sictir porcul dracului!” pentru tradatori, hoti si bolsevici si “Mars din fata mea ba ca te omor!” pentru cioflingari si ciufleți.

Ultimele cuvinte ale bunicii au fost: “Toata lumea minte! Sa nu credeti pe nimeni!”, iar ale lui tata: “Sunt prea multi prosti si hoti, futu-i gura ma-sii !”.

Despre Spuma Vazduhului

Cu leapsa in brate de la neam, iaca-ma pe drumul vietii: tanara, apriga si nelinistita. Tot derapand din zid in zid si tot dand cu capul din prag in prag, ajung sa dau si peste Spuma Vazduhului, alias Turcu Vasile – boieru’ fotbalului si-al betoanelor.

Aveam un santier deschis si m-am orientat operational si financiar sa gasesc furnizorul de beton cel mai aproape de obiectiv. Zis si facut. Asa dau peste una din firmele lui Spuma, axata pe productia de beton. Turnam, turnam si iar turnam timp de 1 an. Cand fac teste la beton, iaca bors. Am comandat si-am platit una (bun si scump) si-am primit alta (prost si ieftin). Lasand totul la o parte, am bani platiti in plus si deci, de recuperat. Refuz la plata ultimii 10% din contractat, pentru ca nu mai existau pe noile coordonate.

Ma duc la conciliere: scandal si injuraturi. Ma duc la alta conciliere: scandal, injuraturi, nervi si amenintari. Nu recunoasteau astia neam ca au data teapa la calitate si nu vroiau sa dea nici un ban inapoi, ba din contra, vroiau restul de plata la contract + penalitati nelimitate. Directori si directorasi, fosti comunisti si actuali capitalisti, mutati din sistemul vechi de stat in sistemul nou de stat, firmele lui Spuma fiind pe statele bugetaresti.

Ce fac eu cu hotii astia?” a fost o intrebare care m-a macinat cateva saptamani, timp in care astia m-au atacat cu un tir de procese in instanta pentru restul lor din contract, de nu mai stiam pe unde sa respir si din ce sa mai platesc apararile.

Cum restul ala al meu de plata catre ei era scriptic, iar inselatoria lor trebuia dovedita in instanta in paralel si argumentul inselatoriei nu facea doi lei doar cu expertiza extrajudiciara si fara o hotarare judecatoreasca, in prima faza am pierdut. Si am pierdut. Si am tot pierdut.

Ma gandesc sa reiau analiza betonului, ca sa am o proba de netagaduit si cum la atata agresiune ma facusera si pe mine sa ma indoiesc – imi pun problema adevarului. Daca ei au dreptate, eu fac o nedreptate. Daca eu am dreptate, ei fac o nedreptate. Realizez ca cea mai puternica proba nu este o noua expertiza facuta de nu stiu cine, ci una facuta de ei insisi. Ei insisi sa zica pe hartie cum e betonul lor. Dar daca le zic, o sa minta. Daca nu le zic, risc sa nu o pot face. Daca o fac eu, nu e suficient de bine pentru ca eu deja am facut una. Trebuie speculate fisurile de sistem: lipsa comunicarii intre departamente si managementul varza.

In concluzie, dupa ce dau ocolul cartierului de zeci de ori si fac poze cu mobilul la luna, la cer, la soare si la ciori, dupa ce nu dorm cu zilele de la atata stres si dupa ce tot cantaresc eu lucrurile – iaca am transat: betonul trebuie reanalizat de catre beneficiar, la propriul laborator de analiza al firmei lui Spuma si fara preaviz. Pur si simplu, beneficiarul trebuie sa mearga ca oricare alt client si sa supuna mostrele de beton extrase de la obiectiv la teste de rezistenta. Numai in felul asta adevarul devine de netagaduit si voi stii ce si cum sa fac.

Beneficiarul, direct afectat si interesat de problema asta accepta provocarea asta si face testele chiar in pravalia domnului Spuma. Bineanteles ca rezultatele ies la fel de proaste ca si in cazul primei expertize.

Imi iau inima in dinti si ma duc din nou la conciliere cu adevarul implacabil de data asta: scandal monstru, crize de nervi, acuze de machiavelism si injunghiat pe la spate, amentintari fara numar: “te fac eu, te zdrobesc, te matur”.

A ramas ca razboiul e calea. Implacabil si ireversibil.

Nu am avut bani sa-i atac niciodata si sa mai demonstrez ce ma durea pe mine timp de 3 ani, perioada in care m-am tot aparat ba de-o speta, ba de alta pe care le tot deschideau impotriva firmei mele pentru restul ala din contract pe care il tot pretindeau.

D-abia 3 ani mai tarziu, in cadrul ultimului lor atac, fac si eu rost de niste bani pentru avocat si taxele de timbru si atac in interiorul atacului lor, pe calea cererii reconventionale. Intre timp firma mea intra in insolventa, actiunea lor se suspenda si actiunea mea ramane actiune principala. Expertiza judiciara dispusa de instanta confirma expertizele facute de mine si de beneficiar. Castig fondul, se constata ca s-a platit un beton si s-a livrat alt beton si se dispune returnarea diferentelor de pret, se resping penalitatile. In prezent, suntem in apel pentru penalitati si dobanzi, ultima cale de recuperea a prejudiciilor pe cale civila care daca se va solda cu pierdere in instanta, va trebui sa o abordam penal.

Eu plec din tara 6 luni pana se termina fondul. La revenirea in tara, inainte sa formulam motivele de apel pentru penalitati si dobanzi – zic ia hai sa ma mai duc la o conciliere, de data asta cu varful conducerii pentru ca situatia e tot mai delicata, sumele sunt mari si poate ne scutim reciproc si picam la o intelegere. Sun beneficiarul sa vad daca inca mai are interes pentru problema, zice ca da, suna si stabileste o intrevedere scurta pe tema litigiului dintre noi cu administratorul grupului de firme si in tandem mergem la sediul mare al grupului de firme conduse de boieroi.

O cladire mare, cu un interior care trada un om cu sindromu’ Casa Poporului si cu un exterior care trada o pasiune ravasitoare pentru masini de lux dintre cele mai rele si scumpe. Frumoase, ce-i drept.

Ca un noroc chior si-un facut al sortii, dam si de boier acolo – setat, montat si mentalizat sa dea cu scuipati si seminte in capul nostru ca dintr-un furtun d-ala cu jet cu care dau pompierii.

Incepe sa vorbeasca singur, sa tipe, sa urle, desi nu stia nici un detaliu din dosar ci doar o idee principala si aia zapacita de telefonul fara fir. Iese din sala de conferinte, tranteste usa, intra la loc. Cu o buza pupa beneficiarul in fund, cu alta ma scuipa pe mine. Injura, jignea, ameninta cu procurori, cu unii, cu altii, cu dosare, cu cacat. Ca sa iesim afara. Da’ beneficiarul sa mai stea ca are ceva de vorbit cu el. Ca el nu greseste niciodata, ca betonul lui e perfect si ca el nu vorbeste cu SRL-istii (el insusi avand un manunchi de SRL-uri).

Il privesc. Il ascult si din cand in cand ma mai sterg cu un servetel pe fata de la scuipatii de nervi care zburau peste masa fix pe mine.

Pirpiriu, nevrotic si isteric a facut un circ si-un balamuc de m-a scos din minti, m-am ridicat, am dat cu palma in masa si am urlat “Taci tu acum!”. A tacut brusc. Zic: “Delirezi si bati campii! Ai livrat un alt beton decat cel facturat si incasat si e normal sa platesti consecintele. Au fost oameni in aceasta firma care nu si-au facut treaba bine sau care intentionat au procedat asa. Vrei o investigatie penala ca sa vedem daca e o eroare de 1 an doar in contractul cu mine sau daca inselatoria e o practica la voi, bine. Cum doresti. La revedere!”. Si-am plecat zburand pe usa.

Pe de o parte nervoasa ca am avut de a face cu un om a carui lacomie si fudulie i-au halit toti neuronii. Cat despre stil si eticheta nu putem nici macar sa ne apropiem. Pe de alta parte, latura mea cinematografica razand de personajul devenit Spumel, intre timp.

Tot ce-am discutat in intalnirea aia, i-am trimis si in forma scrisa ca proba oficiala reprezentant toate incercarile noastre de reconciliere. A ignorat-o. Normal, in logica lui. Dar eu trebuia sa fac ce aveam de facut pentru ca sunt probe viitoare. End of story.

Suntem in faza in care asteptam sentinta in apel pentru penalitati si dobanzi si facem pregatirile pentru procesul penal.

Spumel si deciziile lui de management au fost una din cauzele principale ale intrarii firmei mele in insolventa, o frauda/ inselatorie fiind o cauza cat de poate de serioasa de criza si care are foarte multe implicatii.

Ce ma socheaza, nu este insa el. El e doar un alt milionar de carton din tara noastra, unul din dracii care ne sug banii, viata si tineretea. De existenta scuipatorilor de seminte in locuri cheie, stiam dintotdeauna, doar ca nu ne intersectasem inca. Cu experienta asta am inteles definitiv ca oameni ca el pot fi dizolvati complet din piata, daca cei pacaliti ar lua atitudine si ar reactiona. Dar daca cei cu firme, patronii nu iau atitudine si nu isi apara profiturile, munca de ani de zile si angajatii…e dezastru, pentru ca nu are cine sa ia. Iar justitia nepresata din toate partile, incepe si ea sa delireze, plus ca nu cream jurisprudenta in tara.

Apoi m-am ingrozit la gandul ca betonul lui Spumel a ajuns in cladiri civile si culturale, ca e cum e si ca e vai de cei care le vor locui si tranzita.

Adevarata Spuma a Vazduhului sunt clientii lui care nu au testat niciodata betonul achizitionat si care nu i-au atras plata si raspunderea, ca unui oricare alt furnizor care nu si-a respectat contractul. Sunt firme mici si mijlocii cu sutele pe listele judecatoriilor si tribunalelor falimentati numai de catre firmele lui. Clienti care au dat banii ca prostii pe cai verzi si tot ei isi inchid pravaliile si pagubesc societatea, prin astfel de acte de suicid si lipsa oricarei reactii.

Avem extrem de multi patroni si manageri complet needucati si nepregatiti pentru adevaratele realitati din teren. Si avem o lege in materia asta mult depasita tehnologic si operational. Si o spun nu doar in urma acestui caz, ci in urma unei interactiuni cu executivi si patroni dintr-o diversitate de industrii timp de peste 10 ani.

Cat despre Spumel, ma gandeam sa-i mai fac o bucata pana terminam razboiul in care m-a tarat si dezmembrat cu ideile lui fixe si in care eu ma lupt cu prastia, iar el cu mitralierele – sa ma duc la fraierii aia ai lui de sefuleti si sa ma angajez la ei in firma ca ceva pe acolo. Cat o mai tine, ca am auzit ca nu se bucura de-o perioada foarte fericita. 

Asa, de fun ca sa nu stau degeaba.

Iar intr-o dimineata cand vine la birou, sa plimb si eu niste hartii pe acolo, sa-i duc cafeaua si sa-l intreb daca s-a mai razgandit cu concilierea aia…si cand pun intrebarea, sa fac cu ochiul, sa imi mut gura intr-un colt si sa dau din cap usor …si sa zambesc dement.

God! It’s so delirious and hilarious!

Vorba lui tata, Dumnezeu sa-l ierte ca tare mai radeam cu el: “Sunt prea multi prosti si hoti, futu-i gura ma-sii !”.  

Si delirantul de Al’Tarba cu Katie’s Words la soundtrack de data asta