Despre aventurile mele in cyber crime land


418298_412330298803336_1267341857_n.jpg

Cel mai greu este sa nu te transformi ca Grace din Dogville al lui vonTrier. 

Era finele lui 2008. Cazusem rau cu firma in urma unui manunchi de offline crimes cu care urma sa ma lupt, sa le demonstrez si sa recuperez ce prejudicii se mai puteau recupera in cei 6 ani care au urmat.

Supravietuirea mea a ajuns sa se reduca la acel moment la adevar, dreptate si la apararea unor valori fundamentale, ca integritatea si etica profesionala, de exemplu. Nimic altceva nu mai conta si am fost dispusa sa platesc orice pret pentru a apara lucrurile astea: ani buni de tinerete, o halca din sanatatea mea, bunuri si bani pierdute prin japca sau cheltuite cu apararea. Nimic nu e mai frustrant ca atunci cand pierzi pentru ca ti se fura, nu pentru ca ai fost tu prost sau neatent. Nimic nu te pune mai rau la incercare decat agresiunile si vointa negativa a unora si altora.

Au existat multe critici ale unor papagali deliranti de pe margine camuflati in prieteni care mai de care cu etichetele lui despre mine: nebuna, aroganta, ca imi merit soarta, etc. Oameni fara perfomante remarcabile si cu o viata cel putin trista, dar macinati de placerea barfei si-a opinatului in chestiuni in care nu aveau nici expertiza si nici experienta, perforati spiritual de meteahna judecarii altora si-a lipitului de etichete. Dar tot de pe margine am avut parte si de oameni dintre cei mai speciali, despre care nici nu stiam ca exista sau la care nu ma asteptam. Nu au putut face ceva concret pentru mine, eram intr-un taifun, dezintegrare si-o hemoragie totala; dar faptul ca au existat si ca fiecare a aportat cu ce avea mai frumos, cei mai multi cu rugaciuni si o vorba buna, nefiind nimic altceva de facut – a contat enorm ca sprijin moral.  

Tradarile crancene din planul personal nu merita sa le mai bifez. Cum zicea azi un nene critic pe undeva pe net, marcandu-si opinia cu concluzia din La Vie d’Adele (sau Blue is the Warmest Color – auratul Palm D’or de anul trecut) – pe care criticul cu pricina tocmai il vazuse si despica in patru (zburandu-i un pic scuipatii printre dinti, chestie pe care o remarcai imediat din modul nevrotic si obsesiv in care spunea lesbience in loc de lesbiene la fiecare doua randuri, in film fiind vorba de story-ul unui cuplu de tipe in care una calca stramb, apoi isi pune cenusa in cap cand e prinsa, iar cealalta nu poate trece peste + lasand scenele de sex la o parte pe care le-a gasit educative in critica lui): Nu exista iertare pentru tarfe.

Revenind la perioada aia, am vrut sa fac o specializare in crisis management – dar o vroiam practica, realista, cu perspectiva si cu sens. Nu teorii. Daca vroiam teorii ma duceam de buna voie si nesilita de nimeni si faceam master(e) ca toata lumea. Dar eu nu aveam ce face cu alea, pentru ca nu mi le cerea nimeni, iar viata si afacerea mea depindeau integral de cat de performanta si bun jucator eram. Si atat. In rest eu invatam, citeam si ma documentam in continuu, autoeducatia  si lupta cu autosuficienta facand parte din educatia si structura mea. Nu-mi dadeam socoteala decat mie, iar oamenilor mei nu le ceream mastere, ci doar bun simt, dorinta de a invata continuu, loialitate si performanta. In Romania nu exista notiunea de crisis management si nici specializari de genul asta. Deci am inceput sa caut in afara.

Niste baieti foarte inteligenti si buni cunoscatori ai efectelor practicilor de “mindfulness” din corporatii si care au impanzit zilele noastre peste tot – in urma carora multi corporatisti si oameni de sistem sunt luati de cap si stersi destul de rau pe neuroni, reactii si constiinta – si-au dat seama ca la renumitele scoli clasice nu se preda manipularea si realitatile privind pericolele interne si externe, declansatoarele de crize si ca trendul este gandirea pozitiva no matter what si identificarea cu divinitatea, implicit orbirea si prosteala prin inflamarea mandriei si detasarea de realitate. Manipularea si alte povesti de genul asta, probabil se predau la altfel de scoli, asa ca oamenii si afacerile sunt foarte vulnerabile la pericolele reale si nu stiu sa le gestioneze, iar ideea de business and life continuity ramane doar o teorie si o aspiratie, o provocare tot mai greu de depasit cu bine.

Conceptul lor de program educational post-graduate era unul foarte elaborat, inteligent si care evident raspundea unei nevoi clare din piata. M-a atras instantaneu, am facut search despre ei, erau in regula si m-am inrolat in program. Era un program neconventional, dar foarte bine pus la punct. Nu era un scam clasic, ci un business propriu-zis. Ca orice business, poti sau nu trece limita legalitatii. Chestiunea este de alegere si atat. Manageriala si la nivel de actionariat, bineanteles.

Daca esti foarte informat si inteligent (dar folosesti aceste atu-uri in directia gresita), atunci cand treci limita – nu intri intr-o zona neagra, ci intr-una gri, lucru care pentru victimele mai putin antrenate face foarte dificil discernamantul. Ele simt si stiu ca au fost inselate, dar nu stiu sa puna degetul pe “i” si sa spuna cum si in ce fel, ca sa nu mai discutam de cat de greu devin de gestionat sentimentele negative cand constati ca ai picat victima unei pacaleli: rusine, furie, frustrare, nervi, nesomn, stres.

Este foarte greu sa te lupti cu un infractor si sa si castigi, in conditiile in care el incalca toate regulile, iar tu trebuie sa le respecti pe toate. Trebuie sa intri in mintea lui, sa devii ca el. Ceea ce te diferentiaza de el este doar alegerea ta in ceea ce priveste modul in care faci lucrurile in final, la acel moment al transarii lor. Pana la momentul transarii, tot ce faci e discutabil si interpretabil, esti judecat, lumea se clatina pe langa tine iar cei mai slabi de inger sar din barca. De prostii care dau cu piatra sau de coruptii care te lovesc taman atunci cel mai rau – nu mai aduc vorba, ca alea sunt clasice. Dar in toate astea, tu trebuie sa ramai lucid si sa faci ce stii tu ca ai de facut, indiferent de ce striga majoretele de pe tusa si de faptul ca mergi prin intuneric si nu vezi pamantul pe care calci, nici ce este sau nu este in dreapta si stanga ta.

Tentatia sa treci limita este uriasa. Asadar gestionarea sentimentelor negative, detasarea emotionala si autocontrolul sunt decisive. Pretul pentru astfel de performante si tip de personalitate este viata privata, pentru ca oamenii se tem de ceea ce nu seamana cu ei sau si mai rau, de ceea ce se aseamana cu antagonistii si dracii cei mai rai (mai ales aia din ei insisi). Dar oamenii nesiguri si tulburi, inca rosi de slabiciuni si inca in afara luptei cu ei insisi – au problemele astea, deci orice frustrare venita dintr-o astfel de neaimplinire temporara trebuie gestionata cu curaj si cu credinta ca mai devreme sau mai tarziu va aparea si o persoana suficient de inteligenta, stapana pe ea insasi si care si-a ingenunchiat la randu-i toti demonii si fricile, care va stii de unde sa te apuce si cum sa relationeze cu tine, care va avea intentii dintre cele mai curate si sincere, chiar daca tehnica nu va fi intodeauna cea mai buna, de-o parte sau de alta. Poate veti fi devenit doua fiare salbatice la momentul intalnirii voastre, gata sa se sfasie una pe alta fara ca macar sa vrea una ca asta – sansele ca asta sa se intample cu doi oameni trecuti prin focurile a zeci de iaduri sunt foarte mari, pentru ca sunt tabaciti ca naiba dar cu atat va fi mai frumos, mai intens si mai provocator daca veti reusi sa va depasiti necunoscutele. Cu atat va fi meritat mai mult supravietuirea si lupta si asteptarea. Doi oameni care stiu ce vor, care pretuiesc aceleasi lucruri, care au aceleasi valori si care se aleg si vor – pot orice unul cu altul si impreuna. Absolut orice.

Fac referire la aspectele vietii private pentru ca sunt decisive si pentru ca un emotional hemoragic este foarte vulnerabil si coruptibil si se poate traduce in multe cazuri intr-un om frumos, dar fara aripi si fara vointa si motivatia de-a isi creste la loc altele noi. Nu ai cum sa iesi din iad deznadajduit, demotivat si necrezand cu adevarat ca exista o cale sau conditionand iesirea din iad de existenta iubirii. Nu. Iubirea este premiul pentru ca ai putut sa iesi din iad. De fapt iubirea este mult mai mult decat atat, este premiul doar pentru simplul fapt ca ai vrut.

In lupta corp la corp exista o limita unde ajungi, unde daca ar privi cineva fara experienta in aceasta zona o astfel de lupta, nu ar putea face diferenta intre tine si un criminal, infractor. Ar trebui sa fie foarte informat si atent la detalii, la ceea ce partajeaza iluzia de adevar ca sa poata face diferenta. Dar si daca o face si daca nu o face, esti pe cont propriu. Este o realitate. In lupta impotriva crimelor cibernetice, nu prea exista autoritati. Exista, dar dimensiunile crimelor cibernetice sunt atat de mari si complexe, incat autoritatile nu fac fata – foarte multe cazuri rezolvandu-se si bazandu-se pe actiunile individuale ale fiecaruia.

Daca in trecut un om insela cativa oameni, in prezent un singur om poate lua mii de identitati si insela milioane de oameni. Deci privind in ansamblu, suntem pe cont propriu. Poate la un moment dat in viitor, dupa ani si ani, vine si randul plangerii tale si poate se va face dreptate – dar pana atunci te vor fi mancat lupii. Deci trebuie sa stii sa tai cu sabia capetele balaurilor. Ce te deosebeste de cei rai care taie cu sabia, este ca ei o fac de placere si taie pe oricine le sta in cale fara nici un fel de discernamant sau scrupul, iar tu tai cu sabia de durere si ca gest de ultima instanta in aparare – dupa ce ai facut totul si altceva nu ti-a mai ramas; si nu tai ca sa omori, ci tai cat sa-ti incetinesti dusmanul ca sa te poti salva. Restul e treaba autoritatilor. Deci nu esti un vigilante, asta ca sa fie clar. La fel de clar trebuie sa fie ca pe pamant exista oameni foarte constienti si care fac rau in deplina cunostinta de cauza. Atat in afaceri cat si in viata personala. Pentru ca acesti oameni exista, trebuie sa invatam sa gestionam astfel de situatii si sa luptam.

Asadar, cand mi-au fost trimise materialele de studiu de catre aceasta institutie educationala, mi-am dat seama ca tocmai m-am intepat. Rau. Instinctul ma semnalizase sa mai astept, dar fiind intr-o perioada in care eram cotropita din toate partile si trebuia musai sa ma reinventez din nou si negasind nimic care sa nu fie in neregula – m-am grabit o secunda si tot o secunda nu am fost atenta. Astfel, am ajuns sa platesc o avere, ultimii bani pe care ii mai aveam si sa semnez un agreement de non-refundable fee pentru materiale fara niciun fel de valoare, care bateau campii total. Secunda aia de neatentie mi-a schimbat viata radical, uitandu-ma acum in urma. A fost picatura care a umplut paharul vietii mele de pana atunci, a cine eram eu pana atunci.

Nu am putut accepta asa ceva si am cerut returnarea fee-ului. Mi s-a raspuns extrem de agresiv si intimidant, mi s-a pus in fata agreementul pe care il semnasem si cazul s-a inchis. Pentru moment.

Am depus plangeri la toate autoritatile internationale care se ocupa de cyber crimes si am inceput sa ma documentez in aceasta materie. Asa mi-am dat seama ca autoritatile sunt foarte mult in urma si deloc la curent cu foarte multe crime cibernetice, foarte elaborate. In concluzie, mi-am dat seama ca sunt pe cont propriu si fara nici o arma cu care sa fight-back.

Am cautat si gasit si alte victime, dar fiind marcate de rusinea inselaciunii si cotropite de tot felul de frici si ezitari, nu au vrut sa lupte in nici un fel, desi oamenii erau foarte frustrati si afectati. O alegere si asta. Sansele sa rezolvam ceva (sau ceva mai mult si mai bine) erau mai mari daca stateam uniti.

Eu nu am putut sa inchid ochii. Nu am putut sa uit si nu am putut sa trec mai departe. Nu oricum.

Vazand ca nici in randul victimelor nu gasesc aliati, mi-am dat seama ca sunt si mai pe cont propriu decat credeam initial.

Asa ca inainte de-a face ceva, a trebuit sa-mi sortez emotiile si sa-mi raspund la o intrebare simpla: Ce vreau? Sa ma razbun si sa fac tot ce pot ca sa demasc public inselatoria sau sa imi recuperez prejudiciul? Oare ar fi dus una la alta? Poate da, poate nu. Cert este ca pana intr-un punct, cele doua scopuri erau diferite si in spatele lor motivatiile si intentiile erau la fel de diferite. Strategiile si tacticile, modul in sine de operare pentru a imi atinge oricare din cele doua scopuri erau la fel de diferite.

Nu aveam logistica unui erou si nici laringele, sfera de influenta si aptitudinile unui jurnalist activist. Deci nu puteam salva lumea, ci in cel mai fericit caz ma puteam salva decat pe mine. Iar in cazul asta, lumea pagubita nici macar nu vroia sa se salveze, deci asta era.

Am decis ca eu sunt eu, altii sunt altii, iar autoritatile sunt autoritati. Astfel, mi-am construit un “pistol”, acest blog pe care l-am crescut timp de 3 ani in ritmul in care am putut si mi-a permis contextul de viata si in care m-am recompus, l-am conectat in toate punctele (grupuri, pagini si persoane)cheie de pe retelele sociale si cand l-am simtit eu pregatit sa faca fata unui razboi si ca e momentul potrivit, am atacat. Intre timp, fireste ca nu mi-am luat ochii de pe dusman. Deci da, 3 ani.

Inainte, am mai incercat o data reconcilierea si sa-mi recuperez fee-ul platit pe calea pacii. Am fost refuzata. Atunci le-am spus ca daca si-au facut bine calculele si daca considera ca ies mai ieftin asa, e in regula si le urez succes. Atunci am aruncat grenada.

Am cantarit situatia inainte de un milion de ori (de data asta) si ca sa ma asigur ca nu voi fi just a cold bitch care se gandeste doar la ea si atat, am vrut sa ma asigur ca imi joc si rolul social si civic cat se poate de bine. Asa ca: plangerile erau depuse la autoritatile competente si tocmai deschideam o bresa publica pe care putea intra orice victima daca dorea sa lupte alaturi de mine.

Am publicat povestea pe blogul meu personal, cu toate datele despre mine la vedere (pentru credibilitate si pentru a putea fi gasita de oricare dintre victime), deci m-am transformat in tinta. Modul de prezentare a fost la rece, cu date si documente. Un true story din perspectiva cuiva care a jucat rol principal. Poveste distribuita peste tot la vremea aia.

Au aparut cateva victime, dar ezitante. Si-au facut pagini sub anonimat unde si ele si-au publicat marturiile, dar au fost inchise imediat de scammeri prin plangeri pentru defaimare. 

Reactia scammerilor a fost una extrem de violenta si agresiva, s-au depasit foarte limite si timp de 6 luni nu am mai dormit si am experimentat stari dintre cele mai extreme, necunoscute si insuportabile. Nu am dormit deloc. Dar nici ei. Asa ca de Craciun si Anul Nou in 2012 eram in plin razboi cibernetic, nimeni nu credea adevarul pe care il invocam eu, victimele erau cacate pe ele de frica dar racorite urmarind lupta de pe margine, nu aveam nici un aliat. Tot ce aveam era faptul ca stiam exact ce fac si stiam exact ce inseamna pentru business-ul scammerilor actiunea mea. Nu aveam insa garantia ca voi si reusi ceva cu asta, nici macar nu trageam o speranta reala. Doar vroiam sa nu inabus povestea asta, dar sa las si o usa deschisa pentru conciliere in cazul in care as fi avut cu cine.

Dupa grupuri anonime care ma amenintau in fel si chip, dupa “victime” contrafacute care ma contactau pe mail si ma descurajau sau descoseau in fel si chip, dupa lansarea a zeci de site-uri cu pozele mele furate de pe profilele publice si cu povesti false despre mine si firma mea pe care le-am inchis unul dupa altul pe cale oficiala si foarte rapid, si dupa sute de discutii publice pe blogul meu in care s-a incercat intimidarea mea in toate felurile, jignirea mea, decredibilizarea mea si multe altele avand ca scop sa sterg postarea cu povestea si sa plec acasa – ultimul meu comentariu a fost impotriva sfaturilor tuturor (care nu mai vedeau sensul la nimic, pe buna dreptate) si a sunat asa: “Imi returati banii, prejudiciul dispare, povestea nu mai face sens. Nu-mi dati banii inapoi, prejudiciul ramane, povestea face sens. Simplu. Contactati-ma cand ati luat o hotarare”

Dupa acest mesaj s-a instaurat tacerea timp de 2 saptamani. Apoi am fost contactata ca vor sa negociem returnarea fee-ului, punand conditia ca pe durata negocierilor sa sterg postarea. Am acceptat steagul alb, am suspendat povestea pentru 1 saptamana in care am dat deadline sa ne incadram cu negocierile. Au fost discutii foarte borderline, cu multe frustrari in fundal, nu au vrut sa imi dea bani toti odata cum i-au primit, ci au vrut in 2 ani pe motiv ca nu au incredere ca dupa ce imi vor da banii, eu nu voi reveni cu povestea. Am negociat returnarea pe durata a 6 luni si la faza cu increderea le-am spus ca eu nu sunt ei si ca va trebui sa isi asume acest risc. Nu au solicitat sa imi retrag si plangerile inaintate autoritatilor, probabil pentru ca nu m-au crezut. Deci plangerile au ramas active. 

Am semnat un nou agreement cu termenii intelegerii si a inceput returnarea banilor. Fiecare parte si-a respectat partea de intelegere, iar in 6 luni am recuperat prejudiciul. Povestea am sters-o, iar ei in fiecare zi intra pe blogul meu din Insulele Cayman de pe unde isi au cuibul si verifica daca nu m-am razgandit. Nu exista exceptie. Zilnic verifica. Ii vad in panelul de administrare. Ii banuiesc ca ma si citesc regulat, din curiozitate cel putin.

Timp de 6 luni cat am dus razboiul public nu s-a auto-sesizat nicio autoritate, nu a intervenit niciun grup de Stop-Scam sau jurnalist cu care eram conectata si nu s-a bagat nicio victima sa isi apere interesele.

Zilele trecute, acum pe debut de 2014, victimelor de atunci le-au revenit frustrarile si au facut un prim pas: au publicat scammul intr-un ziar de larga circulatie din UK, unde institutia asta isi avusese initial sediul si birourile (precum si in New York). Apoi mi-au scris sa imi comunice ca si-au propus sa faca ceva in sensul asta, sa ii inchida, sa una, sa alta si sa ader si eu la incercarile lor.

Le-am spus ca eu mi-am rezolvat razboiul cu ei, ca mi-am jucat rolul civic si social la maxim, ca plangerile mele de atunci sunt active pana in ziua de azi si ca eu nu mai am amestec in povestea asta. Dar daca au nevoie de opiniile mele, sa nu ezite sa imi scrie si sa ma puna la curent cu ce fac.

Fireste ca reactia lor vine foarte tarziu, penal si civil este foarte posibil ca plangerile lor de acum sa se loveasca de prescriere si ca institutia respectiva sa se fi repliat demult. Sansele sa isi recupere banii sunt aproape zero, erau deja zero inca de atunci.

Eu am fost “nebuna” si m-am folosit de tot arsenalul din dotare (eu insami si un laptop) ca sa castig razboiul asta, dar am fost permanent constienta de pericole. Puteam oricand sa patesc ceva nasol. Totusi sentimentul de esec si ca sunt mai nebuna daca nu lupt ca sa-mi indrept eroarea si sa-mi apar valorile, pentru mine si structura mea s-au dovedit mai periculoase decat orice alta amenintare sau scenariu negativ.

Apoi cu banii recuperati am mai platit din datoriile stringente si pe apararile din tara si am plecat o perioada mai lunga pe o insula departe unde mi-am vazut de sanatate, incercand sa ma dumiresc what’s next for me si incotro, in timp ce in tara traversam o perioada de asteptare cu offline crimes impotriva carora luptam deja de 5 ani. Pentru prima oara am facut ceva exclusiv pentru mine si m-am pus ca prioritate. Imi castigasem dreptul asta. Eram extenuata si pe borderline-ul borderline-ului si fizic si psihic.

Intre timp am castigat si bataliile din tara, le-am dovedit in instanta. Iar unde nu am castigat din cauza unor instante care au pierdut balansul intre litera legii si spiritul legii, am scos adevarul la suprafata oricum si cazurile alea vor fi trecute si ele la portofoliul meu de studii de caz care vor servi in scop educativ oricui are nevoie de informatie si inspiratie in luptele proprii. Nu am recuperat toate prejudiciile cu hotii din Romania, sunt in curs inca. Intre timp am suportat scuipati cu seminte in cap, amenintari, injuraturi, jigniri si multe altele de la hotii care strigau din gura de sarpe ca ei sunt corecti si perfecti. Hoti mari si cunoscuti la noi in tara, cei care ne invart banii in afaceri cu statul si ne fura de ne sar sepcile. Se lupta pana la sange. Dar si eu la fel. Eu cu un laptop si cu firma in insolventa, ei cu miliarde facute din inselaciuni si tepe. Fiecare crede in dreptatea lui. Cu nici unul metoda concilierii nu a functionat. Cu hotul nu merg impacarile, ci trebuie deconspirat si fortat, iar pentru asta trebuie sa joci foarte tare pentru ca si el joaca la fel de tare.

O replica comuna au avut toti hotii catre mine, locali sau din afara: “Nu ti se pare suspect ca esti singura cu problema asta impotriva noastra?”. Am raspuns: “Ba da, tocmai asta ma ingrozeste si d-aia lupt.”

Ce nu stiu multi din cei care m-au urmarit de pe margine si nu m-au inteles in luptele mele cu zmei paralei si care m-au sfatuit mereu sa accept ce mi s-a intamplat, sa invat din aceste greseli si sa merg inainte pentru ca nu am sanse de castig cu gigantii astia si imi pierd tineretea aiurea – sunt credintele si motivatiile mele si faptul ca in realitate nu inveti absolut nimic inghitindu-ti frustrarea si facand pasi intr-un inainte care iti sta in gat, fara sa incerci sa iti indrepti efectiv erorile sau nedreptatile carora le-ai picat victima. Altfel cum lupti de fapt pentru adevar si dreptate? Cum le aperi in fapt, concret?

Lumea zice ca nu mai poti schimba trecutul. Eu zic ca poti. Poti sa te schimbi pe tine din trecut si de acolo schimbi cursul la toate lucrurile, schimbi scenariul, schimbi tot prezentul si viitorul. Apoi luptele astea nu le castigi singur, le castigi cu Dumnezeu. Trebuie sa fii foarte sigur de faptul ca Dumnezeu face echipa cu tine si ca de unde te termini tu, incepe El. Trebuie sa ai curajul sa te termini, sa incerci absolut tot si sa mergi pana la capat, sa nu renunti.

Valorile, intentiile si motivatiile sunt cine sunt eu cand raman in curul gol. Nu exista “mai departe” pentru mine cand sunt impovarata de frici, slabiciuni si frustrari. Trebuie sa mi le exorcizez si sa mi le transform in altceva cu care sa pot trai bine si impacata. Unica cale de exorcizare este sa intru in campul de lupta si sa ma bat cu dusmanul exterior, care de fapt nu e decat o oglinda amplificata a propriilor mei demoni. Cu mine ma bat de fapt. Acolo se invata cu adevarat: cine esti, cum sunt oamenii, cum este lumea, acolo iti ascuti sabia, talentul si aptitudinile. Acolo iti cunosti sufletul si esentele.

Eu nu mai luptam demult ca sa castig. Luptam ca sa scot adevarul la suprafata, ca sa apar dreptatea si ca sa invat. Iar pentru asta am platit preturi exorbitante: mi-am pierdut casele, masinile, firma, parte din sanatate, mi-am afectat familia si tot ce construisem. Fara familie nu stiu unde as fi fost azi. Fara familie si fara Dumnezeu. Nici nu vreau sa ma gandesc.

Lumea credea ca am avut de ales. Nu am avut de ales. Nici unul dintre hoti nu s-a multumit cu cat furase, m-au atacat si in instante ca sa fure si mai mult, tot ce se putea, sa ia cu japca. Trebuia sa ma apar, sa-mi apar furnizorii si oamenii care aveau salarii de primit (inca). Institutiile statului sau institutii precum CECCAR-ul au esuat lamentabil in ceea ce a tinut de rolul lor. Inca o data am inteles ca sunt pe cont propriu total. Eu si morile de vant.

M-au maturat, este foarte adevarat. Dar niciodata nu au reusit sa ma mature de tot si nu au obtinut niciodata ce au vrut. De mii de ori m-au stolcit, de mii de ori m-am ridicat. Ca o furnica pe care zeci de talpi tot calca ca sa o omoare, m-am strecurat prin toate crapaturile (de caracter, de sistem, de orice fel) si Dumnezeu a pus acoperamant peste mine si familia mea si nu ne-a putut darama nimic. Am supravietuit. Am sangerat, ne-am imbolnavit, am stat nemancati cu lunile si fara utilitati cu saptamanile uneori, am albit si cate si mai cate. Dar ne-am avut unii pe altii si pe Dumnezeu, fara de care muream sau inebuneam demult.

Am luptat pana la capat. Cine naiba credea ca va dura atatia ani? Am supravietuit din resturi, din tot felul de oferte care se mai nimereau, din productia de film pe unde m-am mai nimerit uneori, din premii in competitii internationale, din scris, din rezolvat probleme…si din tot ce a picat si pica, iar intre ele suportand lungi si chinuitoare asteptari. Afacere nu mai vreau o vreme. Nu in Romania. Dar o vreme nu mai vreau deloc, nicaieri. 

Inca nu stiu unde ma va duce viata si nici ce tablou imi va iesi din punctele pe care le tot conectez, dar sunt impacata cu mine. Fac in fiecare zi tot ce pot si tine de mine: intr-o zi scriu un film, intr-alta o poveste la un concurs de proza scurta organizat de o revista, intr-alta rezolv o problema, intr-alta fac lucrarile de cercetare si de licenta la studenti, intr-alta fac un website cu altii ca mine, in alta plec unde vad cu ochii si mai iau cate o pauza, pauza in care si atunci tot fac eu ceva.

Daca raman fara bani si implicit fara net sau curent, ma duc la benzinarii sau locurile unde e wi-fi si curent gratis si imi trimit de acolo materialele la pretul unei cafele. Acum e mai bine, am depasit faza asta…dar am trecut si pe aici.

In fiecare dimineata la cafea, cand imi verific blogul – vad vizitele regulate ale “prietenilor” mei, si aia de acolo si astia de aici. Cred ca ne-am legat pe viata si cred ca nu ne vom uita vreodata unii pe altii. Inca nu stiu daca sindromul Stockolm sau Lucifer cum ii mai zice m-a afectat sau nu …si cat, deci nu stiu daca vreau sa-mi intalnesc vreodata agresorii (aia cibernetici, ca sunt singurii despre care nu stiu nimic).

In mediul cibernetic luptele sunt mult mai dificile, pentru ca nu vezi cu cine te lupti de fapt si care e dimensiunea dusmanului tau, totul este virtual, ti se activeaza un alt fel de instincte si trebuie sa crezi in ele, chiar daca iti sunt complet necunoscute.

In mod clar, am fost si sunt o eroare de sistem. Pana la noi sentinte si rezultate la incercarile facute in ultima vreme pe care le astept cu sufletul la gura si care sper sa contribuie decisiv la conturarea unei noi directii mai clare si mai tangibile, la stabilizarea si consolidarea mea, daca tot am mai castigat recent un premiu am zis sa ma bucur de el si mai iau o pauza pe insula mea unde mi-am setat prioritatea sa ma scot la liman cu sanatatea si forma fizica, sa ma reancarc si sa get ready pentru whatever comes next.

…sau whoever -:)

P.S. Intre timp am facut si asta – o treaba aproape de inima mea, pentru oamenii dedicati unei lumi mai bune – si de care ma voi tot ocupa de acum inainte cu cea mai mare placere: http://openoi.com/who-did-this/

…si coloana sonora