Generația ’53: Copii cu copii


Generația ’53: Copii cu copii

Am fost și mamă și tată pentru părinții mei. În vîrsta de 60 de ani, acum. Ani pe care doar mama i-a mai prins ca tînără pensionată din profesorat. Tata, Dumnezeu sa-l ierte, un rebel transcendental, a ars precum lumînarea la doua capete și s-a stins repede la 58, înainte și de timpu-i și de vreme.

Am primit haine, mîncare și încălțăminte de la ei. M-au trimis la școală cu co-plată, că munceam mult în vacanțe în agricultură ca să îmi merit manualele și acoperișul, iar primele lecții dure de viața și pe viața tot ei mi le-au dat, în virtutea ideii că viața e o junglă, oamenii sunt răi, lasă că e mai bine să fii pregătită din fașă.

Apoi după ce-am sărit pragul de minor, Dumnezeu a pus pe nota mea de plată: înțelegerea, toleranța, iertarea și iubirea. Pentru ei la început, apoi pentru mine și apoi și pentru oameni în general. A durat aproape 15 ani din viața de adult doar să-mi creez un sistem de valori sănătos, să mă vindec. Ani petrecuți integral în Romînia, în care am muncit în continuu ca să-mi fac un rost. Rost pe care alte vlăstare din generația ’53 mi l-au călcat în picioare și mi-au aruncat viața și tinerețea la gunoi prin: politici păguboase, corupție, incompetența și tot ceea ca trăim cu toți de peste 20 de ani.

Istoria zice pe undeva că propaganda comunistă și-a înfipt adînc rădăcinile în Romînia și în romîni între 1948 și 1953, deci într-o perioadă extrem de scurtă de numai 5 ani un sistem politic democratic a fost înlocuit cu un sistem de ocupație sovietică și odată cu acesta, ultima generație de domni și doamne a fost înlocuită cu o generație proaspătă de tovarăși și tovarășe, mai mult sau mai puțin rebele și rebeli. Dar toți egali și solidari.

Din noile realități care urmau să înmugurească în țara noastră în acel an, cu gene gata reeducate, neuroni proaspăt remodelați și emoții și gînduri preconcepute de la un cap la altul, au fost și părinții mei. Ca orice experiment, primele rezultate au dat și erori, așa că am avut noroc de niște părinți excepționali ca înclinație către adevăr, simț al umorului, inteligența, creativitate și vizionarism, dar repetenți la capitolul iubire, afecțiune, gestionarea emoțiilor, credință, blîndețe. Acele calități care îl fac om pe om. Tot în noile realități, mai rămăsese pe ici pe colo, de pe la bunici și străbunici și o dîră de Dumnezeu.

Apoi le-au crescut tulpini, trunchiuri,frunze, fructe și rămurele timp de 36 de ani, pînă la Revoluția din ’89 care i-a prins cu o grămadă de idei fixe, vise bătrîne, căsnicii nefericite, copii traumatizați și aspirații neîmplinite.

Genetica s-a revoltat, debusolarea s-a învolburat și i-a împins în auto-distrugere, dezintegrîndu-se și tulburîndu-se total în noua libertate. Prima dată s-au lepădat de gramul de Dumnezeu care le-a mai rămas prin moștenire și au devenit transcendentali, budiști sau doar liberi cugetători și rafinați intelectuali cu sînge rece, iar liberi de Dumnezeu s-au lepădat în lanț și pe repede înainte de: neveste, soți, copii, părinți, bunici, țară, de ei înșiși.

Unii au devenit milionari de carton și au făcut țara și valorile bucăți, unii au devenit din comuniști împătimiți capitaliști dedicați, alții au intrat prin partide și le-au încercat pe toate, alții au zis că e mai bine funcționar la stat, alții au emigrat pentru eternitate, alții au rămas privați, iar alții au devenit ce s-a putut. Unii țărînă, alții legumă.

Spiritul civic al mamei și idealurile mărețe au aruncat-o în brațele ideologiei de stînga, spre exasperarea tatei care a urmat linia de familie și a rămas fidel ideologiei de dreapta. Amîndoi extremiști, pătimași, războinici și veșnic unul împotriva celuilalt. Amîndoi au făcut performanțe la nivel local și amîndoi au fost sufocați și striviți de corupția de partid. Integritatea și micile principii de viața i-au obligat să o lase baltă și să mai facă și altceva, mai util, cu viețile lor, politica reușind să ne decimeze familia corcită din ardeleni și munteni, definitiv și irevocabil.

Noi copiii am sfîrșit făcînd naveta între ei toată viața, cu toate ocaziile și la toate sărbătorile, încercînd continuu și tot continuu și eșuînd să negociem diferențele dintre ei, să-i mai îmblînzim, doar doar vom obține o dată acel moment de pace și armonie. Rîdeau și se trosneau de își săreau unul altuia capacele, iar noi întotdeauna eram ca muștele sub puterea pliciului în mîna gospodinei.

Mama a rămas profesoară și s-a căsătorit pînă a obosit. Tata a devenit rînd pe rînd antreprenor, profesor de matematică, primar, agricultor și a trăit singur 20 ani după divorț și pînă s-a stins. Noi nu am mai apucat să devenim nimic. Ne-am străduit toată viața să ne dezbrăcăm de cine au fost ei și de cine li s-a spus că sunt, ca să ne aflăm pe noi înșine, cine suntem și încotro.

Într-un final s-a întîmplat și momentul de pace și armonie pe care l-am căutat toată viața cu ai noștri părinți. Era iarnă. Ajunul Crăciunului. Obosiți de atîtea eșecuri și navete, nu ne-am mai anunțat unii pe alții de vizită și într-o virtute a inerției ne-am adunat la tata. Era deja foarte deteriorat și probabil în sinea noastră ne temeam să nu fie ultima oară cînd îl mai prindem în viață. Avea o statură atît de fermă și de mîndră și un umor atît de spumos, încît dacă nu erai foarte atent nu ai fi realizat cat de bolnav este și că de fapt nu stă la masă, ci se sprijină în masă.

Adevăratul spirit al Crăciunului pusese în sfîrșit stăpînire și peste familia noastră.

Mama a venit și cu un cadou pentru el, făcut de mîna ei – un săculeț plin de șosete de lînă, de toate culorile. Nu era una la fel ca alta. Eu i-am spălat lui picioarele, i le-am uns cu alifie și i-am tăiat unghiile. Inima deja nu mai funcționa, organele începuseră să cedeze făcîndu-i picioarele să explodeze și să se umple de răni. Sora mea mai mică întreținea conversația și aranja masa, astfel încît el să nu se simtă nici o clipa umilit de propria-i vulnerabilitate, fragilitatea scoțînd din el ce-a fost mai rău, întotdeauna. Mama îi cerea tot felul de sfaturi și păreri legate de curte și grădină, iar el îi răspundea elaborat și cu foarte multă plăcere. Mi-a oferit cadou o pereche de ghete cumpărate de la niște țigani ambulanți cu o zi înainte și un lanț de argint bărbătesc cîștigat la poker pentru crucifixul meu. Am mîncat împreună, am depănat amintiri, am rîs, i-am privit cum erau ca doi copii mari și am realizat cît de bine ne-ar fi stat și ne-ar fi fost dacă ar fi reușit sa rămînă copii la inimă, ci nu la minte.

Rîsul lor, rîsul nostru. Păream nebuni sau ciudați rîzînd. Nici măcar nu ne stătea bine. Eram nefirești. Habar n-aveam să rîdem. Cel puțin, nu împreună.

Magia acelui moment a supraviețuit realității, pentru că el apoi a murit, imediat și atunci clipa aia a rămas nealterată. Singurul instant care a avut puterea să ne repare ca un mir peste 30 de ani de lipsă de familie și aripile frînte tot de ei, să ne aline și să ne confirme cît de bine a fost că nu i-am lăsat să ne înrăiască, că ne-am străduit, că am încercat.

Generația ’53. O generație modificată genetic, chinuită de demoni dintre cei mai violenți, o generație smulsă de lîngă Dumnezeu, înghițită de diversitatea și puterea unei libertăți pentru care nu a fost pregătită în nici un fel, plecată mereu în căutarea unei fericiri sau bogății mai mari, a unui cer mai albastru și-a unei ierbi mai verzi, plecată mereu în viitor sau la puterea țării.

O generație care a rodit fantome și umbre prinse în cleștii agoniilor de tot felul, a depresiilor și-a luptelor violente cu sinele, moștenitori ai sărăciei, ai smulgerii din rădăcinile natale, ai avorturilor, ai bolilor, ai oamenilor cu familii ratate sau fără familii deloc, ai tinerilor debusolați, îmbătrîniți și însingurați, ai exterminării naturii și animalelor în locul extirpării corupției, ai unei mentalități neputincioase și-a unui Dumnezeu deformat și prost înțeles sau neînțeles deloc.

Generația copiilor cu copii.