Fara mahnire


Vineri, intr-o bisericuta mica de tara, un preot tanar si cu o voce puternica si clara a tinut sfanta slujba si taina a Maslului, slujba pentru sanatatea trupului si-a sufletului nostru. A fost pomenit si doctorul fara arginti, Sfantul Pantelimon, iar la sfarsitul slujbei preotul a povestit enoriasilor despre viata acestui mare sfant.

In timpul slujbei, o frantura de text a zburat din Sfanta Evanghelie direct in sufletul meu, trezindu-mi inca un pic constiinta si punand inca o caramida la (re)zidirea sinelui. Nu de putine ori am simtit mana si cuvantului lui Dumnezeu cum ma repara din temelii, amestecandu-mi ADN-ul si dandu-i o forma si-o compozitie mult mai buna, intarindu-ma in slabiciunile si vulnerabilitatile firii mele.

Inca o data am ramas uimita de puterea cuvantului; si care intra in noi, si care iese din noi si din cugetele noastre.

Eram indemnati la un moment dat in textul slujbei, plecand de la iubirea aproapelui si-a lui Dumnezeu, sa ne purtam unii altora neputintele si grijile – asa cum Christos fara mahnire a purtat slabiciunile si neputintele noastre.

Frantura sfanta care mi-a luminat cugetul a fost: ,,fara mahnire”.

Fara mahnire este mai mult decat cu demnitate si cu depasire a starii de victima a diverselor rautati si nedreptati, este mai mult decat cu blandete si cu dragoste. Indica in plus si o lipsa a tristetii in necazuri, greutati, frustrari, dezamagiri.

O “tristete fericita” cum spunea un sfant parinte, asa este sau ar trebui sa fie viata crestinilor.

Am fost mereu si am ramas un luptator. Ok, genul dupa care iti vine sa faci parodii: cu o mana mi-am dus luptele ca cel mai feroce razboinic si mi-am corectat greselile si erorile de judecata, iar cu cealalta mana mi-am tinut batista la nas sa ma sterg de la urmele smiorcaielilor din caderi, lovituri, dureri, tristeti si altele.

De vineri incoace, imi pun problema tot mai serios sa renunt la batista.