Fantoma tanarului meu prieten viu


Era anul 2004 si eu aveam 25 de ani cand pe un website social dintre cele mai primitive pe vremea aceea, am intalnit un suflet prieten cu al meu care emigrase din tara la o varsta foarte frageda, imediat dupa Revolutie pe cand avea 18 ani si ajunsese la celalalt capat al lumii, pe o bucata de pamant in mijlocul unui ocean.

Imi aduc aminte ca aveam internet prin intermediul unor micro retele de cartier, cu fire trase prin copaci, baieti care ne alocau IP-uri si un calculator cat jumatate din camera.

Erau anii cand din Romania s-a emigrat cel mai mult cu putinta, cand tineri si oameni de toate varstele luau drumul vestului cautand. Cautand mai multe culori, o viata mai buna, o iarba mai verde, un cer mai albastru, o iubire mai mare, un Dumnezeu mai bun.

Erau anii cand Romania nu era in Uniunea Europeana si multi dintre romanii nostri au patimit de nu au mai stiut de ei datorita sclavagismului la care erau supusi pana cand reuseau sa isi scoata actele si sa isi obtina vizele; cand patimeau si datorita altor romani ajunsi inaintea lor acolo si care faceau bani buni cu tepele date noilor sositi si cu specule de tot felul.

Au fost anii cand parintii au ramas fara copii, cand fratii au ramas fara surori, cand bunicii au ramas fara nepoti, cand prietenii au ramas fara prieteni. Au fost anii cand tara noastra a ramas fara cele mai frumoase generatii, cand economia si-a pierdut cea mai tanara si pregatita forta a muncii…au fost anii cand am ramas unii fara altii, cand Romania a ramas fara noi, cand noi am ramas fara limba romaneasca si fara o parte din noi insine. Au fost anii cand am ramas singuri fara Dumnezeu.

Revenind la prietenul meu emigrat in anii aia, ne-am conectat instantaneu si timp de peste 1 an ne-am insotit virtual prin peripetiile de viata ale fiecaruia, ne-am impartasit stari si ganduri si dorinte si vise si tot ce ne trecea prin cap.

Ne-am intalnit pentru prima oara si cu timp putin, in iarna anului 2005 in Gara Nord din Bucuresti. Apoi ne-am reantalnit in vara aceluiasi an cand am bantuit impreuna prin toata tara romaneasca si pentru prima data in viata am trait senzatia aceea articulata cand intalnirea cu cineva iti deschide orizonturile si iti trezeste setea de cunoastere. Nu iesisem niciodata din tara pana atunci, dar venise lumea la mine odata cu prietenul meu, deja umblat bine prin lumea larga si s-a trezit in mine dorinta de-a afla mai mult: despre mine, despre oameni, despre lume. Mi-a ramas reper de libertate, de culori, de viata. Si ce zambet solar avea…oferea atata caldura si speranta.

Apoi a plecat. Nu stiu de ce a plecat. Am ramas. Nu stiu de ce am ramas. Trebuia sa vin sa incerc si eu acolo. Nu am mai venit. Nu stiu de ce nu am mai venit. Asa am ales atunci, asa a fost sa fie.

Atunci nu am mai venit, dar am venit acum…zece ani mai tarziu. Am venit purtand cu mine cateva lucruri intr-o valiza si cateva ramasite cu ce-a mai ramas din mine dupa atat de multe incercari in tara noastra romaneasca: incercari de-a reusi in tara, de-a inceta sa-mi mai tin parintii intr-o stare continua de ingrijorare si stres pentru binele meu, de a imi termina studiile, de-a nu ma mai imbolnavi din jumatate in jumatate de an, de-a invata iubirea, de-a gasi fericirea, de-a….de-a….de-a ma regasi pe mine si pe Dumnezeu, de-a afla cine sunt si care mi-e menirea pe pamantul asta.

Deschizand o paranteza:

Am fost generatia de sacrificiu in Romania, alaturi de alte cateva generatii. Am “esuat” cap-coada ca angajat, personalitatea mea atipica neconvingand nici un HR ca as avea ce cauta intr-o companie. Ca antreprenor si free lancer m-am descurcat ceva mai bine.

Asa ca vrand-nevrand, impinsa de saracie si de contextul infertil si exploatator din piata muncii, a trebuit sa imi deschid o firma si sa ma descurc pe cont propriu. Am deschis-o cu imprumuturi si astfel, timp de 10 ani m-am autosustinut si am reusit sa ii sustin si pe altii. Apoi nu am mai reusit.

Dintr-un singur condei, intr-o dupa-amiaza in toamna anului 2008, cel mai mare client de la vremea aia ne-a ingropat pe toti cu firma cu tot, razandu-ne in nas si aruncandu-ne pe poarta afara, fara ultimii bani din contract, din munca noastra de peste un an de zile.  Odata cu acea aroganta si alegere a acelui om, angajatii, furnizorii si familia au fost afectati, destinele noastre oprite in loc iar firma zdrobita. Erau indeajuns de multi bani de incasat cat sa ramanem fara maini si fara picioare intr-o situatie exceptionala de rea intentie. Riscul s-a intamplat, reaua intentie s-a petrecut si astfel s-a declansat o situatie de criza pentru noi.

Au urmat 5 ani foarte dificili din toate punctele de vedere, 5 ani intr-o tara ca Romania unde fiecare e pe cont propriu si unde scapa cine poate, cum poate si daca poate. 5 ani de libertate mai rea ca puscaria si uneori mai rea ca moartea: fara mancare, doar cu paine si apa luni in sir, fara nici un ban, fara nici o speranta, fara nici o putere si resurse de aparare de abuzuri si abuzatori, fara nimic – doar mii de griji, uitandu-ne cum ni se duce toata munca, bunurile si tineretea pe apa sambetei; cum statul ne inventeaza datorii peste noapte sub forma impozitelor forfetare si sub alte forme, lasand bancile sa-si faca de cap scotandu-ne datori pe viata si pe banda rulanta; cum mafia caselor executate infloreste pe seama noastra; cum analfabetii ne conduc tara; cum prostii prind radacini adanci in pozitii cheie; cum incompetenta se bonifica si multe alte frustrari pe care nu mai stiam unde sa le “bagam” si ce sa facem cu ele ca sa nu inebunim, sau mai bine zis: sa nu ne inraim ca sa nu inebunim. Ca daca muream era o treaba, dar nu se moare doar dintr-atat si nu la varste atat de tinere. Dintr-atat doar intri intr-o lunga si aspra agonie, eventual marcata de boli si saracie.

Sunt si suntem recunoscatori divinitatii ca n-au fost zeci lungi de ani de astfel de libertate (ca la altii pe care ii cunosc si ca la altii de care doar am auzit) – ca la noi n-au fost decat primii 30 de ani din viata; ca desi ne-am imbolnavit, nu ne-am imbolnavit atat de rau incat sa nu mai putem trai; ca desi tata a murit tanar cu grija de noi, totusi s-a mai facut dreptate pe alocuri si pentru noi in luptele pe care le-am tot dus sa ne aparam cauzele – Doamne si ce-am mai luptat; ca desi mama intre timp a iesit la pensie totusi e inca tanara si ne bucuram de ea – sa-i dea Dumnezeu sanatate si viata lunga; ca desi unii ne-au abandonat, s-au gasit altii sa ne zambeasca; ca desi unii ne-au tradat s-au gasit altii sa ne iubeasca.

Multumim Domnului ca se putea mai rau si nu a fost mai rau si ca ne-a purtat de grija in tot drumul spinos si sangeros prin care am trecut!

Inchizand paranteza…

La aeroport m-a intampinat prietenul meu. Ce de ani trecusera intre noi! Vieti intregi. Si ce frumoasa regasire!

Statea pe unul din scaunele de asteptare si imi zambea dand strengareste din cap, asteptand sa-l identific in multime. Nu a durat mult si l-am reperat. Am zambit, a zambit. Ne-am imbratisat indelung si mi-a intins un manunchi de banane in semn de “Bun Venit!”. Le-am primit cu mare bucurie si le-am mancat cu mare pofta aproape instantaneu.

Am petrecut impreuna zile in sir si parti de zile, am cutreierat incolo si incoace, am ras, am povestit si raspovestit cate in luna si in stele, am urcat pe munti impreuna, ne-am alergat cu cainii impreuna, am spus lucruri care mai de care la ocean si luna, ne-am bucurat de fiecare zi cat am putut de mult. Ne-am luat exact asa cum era fiecare la momentul asta, usor sifonati si dezmembrati de viata, de altii si de noi insine…. ne-am tinut companie si ne-am fost cat am putut de prieteni. Si a fost bine. Si ne-a fost bine. Si ne-am facut bine.

Pana intr-o zi…cand partea nevazuta a realitatii m-a lovit cu violenta de propria-mi neputinta si de propria-mi inutilitate cand vine vorba de o stare de fapt a lucrurilor cu aparenta de implacabilitate si cand vine vorba de alegerile altui om, un om prieten, alegeri vatamatoare de minte, de suflet si de trup.

In ziua aia m-a izbit fantoma prietenului meu viu si am realizat ca numai Dumnezeu ii poate vindeca sufletul si il poate ridica din propriile-i neputinte, ca numai Dumnezeu ii poate unge inima cu har si ii poate domoli razvratirile, ranile si durerile. In ziua aia, prietenul meu m-a ingenunchiat. In ziua aia am constatat ca eu insami sunt o fantoma de vreme ce prezenta, intentiile, gandurile si cuvintele mele nu ajung la inima prietenului meu.

Ma rog pentru prietenul meu. Ma rog pentru propriile-mi erori, nestiinte si neputinte, caci un pic mai buna sa fi fost si poate eram o picatura de inspiratie si de putere pentru al meu prieten.

Dar nu sunt.

In paralel suntem in vara anului 2013 si conform statisticilor globale, Romania este a doua tara migratoare dupa China iar presedintele Traian Basescu si politicienii nostri se bucura la
televizor ca avem somajul cel mai mic din Europa. Intr-o tara ramasa fara populatie activa, e firesc sa fie somajul mic …dar asta e o observatie de bun simt si de economie, nu de política.

Bine ca se bucura ei, ca noi am ajuns care pe unde prin lumea asta larga, debusolati complet si ramasi cu un singur scop: sa rezistam pana murim si daca tot murim, sa nu ne grabim.