Schimbarea gandirii: pocainta. [Ajuta-ma Doamne sa vreau!]


Words_are_Bullets__by_omerbalyaliIntro. Despre cuvinte. Azi.

Intr-un timp al revolutiei instrumentelor de comunicare, am pierdut masura unor lucruri si am devenit dependenti pe nesimtite de cuvinte si de sonoritatea lor.

Ne conditionam actiunile si emotiile de cuvinte, iubirea si judecatile de valoare de cuvinte si tot asa.

Parca nu mai suntem in stare sa recunoastem si sa simtim nimic daca nu “suna” bine sau intr-un fel, de regula provocator, atatator, incitator.

Cuvintele au devenit poarta prin care intram in taramurile alunecoase ale gandirii relative; au devenit unitati de masura si au devenit adevarate arme sangeroase cu care oamenii se amagesc unii pe altii, se mint, isi incurca vietile, se ranesc.

A cuvanta bine a devenit parca o conditie pentru a gandi bine, pentru a simti bine.

Asa ar si trebui sa fie: claritatea in cuvantare sa exprime cat mai fidel claritatea gandurilor si sentimentelor noastre. Insa cuvantarea buna nu ar trebui sa ajunga atat de invers, ca o conditie, ca o cauza a emotiilor si gandurilor, ci ar trebui sa fie cel mult un efect, un efect al claritatii sentimentelor si gandurilor.

Ori lucrurile au ajuns sa stea mai invers ca niciodata, dovada ca suntem mai ratacitori, mai singuri si mai singuratici, mai depresati, mai extenuati si mai nefericiti, mai incapabili de relationare adevarata si frumoasa ca in nici un alt timp.

repentance_by_lililou11-d50vac9Pocainta

Fie pentru ca nu este un cuvant modern, fie pentru ca ii asociem in mod eronat tot felul de semnificatii mai mult sau mai putin fantasmagorice, parca ne trec fiori in era asta tehnologica si supra moderna cand auzim preotii nostri spunandu-ne: “Pocaiti-va!”.

Din motive de forma, cuvantul suna poate greu si respingator in constiinta multora dintre noi, iar uneori suna chiar agresiv, impotriva a ceea ce suntem si ne place sa facem.

Cand astfel de nefamiliaritati se intampla, uneori mai bine decat a respinge este sa ne intoarce la radacini si sa ne readucem aminte sensul si semnificatia lucrurilor.

Cuvântul ‘pocainta” vine din grecescul metanoie de la [meta ] – a schimba, şi [noie] – minte, gândire. Deci, pocăinţa este o schimbare a gândirii, a conceptului despre viaţă.

Cainta: inceputul schimbarii

Pocainta incepe odata cu cainta, cu constientizarea faptelor, cuvintelor, gandurilor si intentilor noastre mai putin corecte, cu parerea de rau fata de acestea si cu indreptarea si corectarea lor atunci cand si daca mai este posibil.

Cand omeneste nu mai este posibil sa indreptam un gand, intentie, cuvant sau fapta, prin rugaciune putem indrepta orice pentru ca rugaciunea este acel spatiu al firii unde ne terminam noi si de unde incepe Dumnezeu. Intr-un astfel de spatiu totul este posibil si nimic nu este ireversibil.

Constientizarea sau trezirea firii se intampla atunci cand incetam sa traim in mintea noastra si ne conectam cu tot ceea ce ne compune ca fiinte umane si spirituale la realitate. Caci in realitate am fost plantati si aici trebuie sa ne descurcam; nu in universuri paralele si nu in universuri intangibile sau imaginare. Astfel trebuie sa reusim sa fim in stare sa putem asimila realitatea asa cum este ea.

Just_between_You_and_me_by_captblitzdawgNe caim cu adevarat pentru ceea ce simtim, gandim si facem mai putin corect si mai putin in acord cu constiinta noastra atunci cand pararea de rau se transforma in amar. Asta se intampla atunci cand parerea de rau se coboara in inima, inima se despietreste si putem plange cu durere pentru relele noastre, iar uneori chiar si pentru ale altora. In felul asta traim curatirea inimii.

Cata vreme parerea de rau se intampla doar la nivelul mintii, schimbarea nu se poate declansa in noi. Stagnarea la nivelul mintii este un semnal cat se poate de clar ca inca nu suntem disponibili pentru schimbare, ca inca nu o vrem. Ne-am dori-o poate, dar nu avem inca disponibilitatea de a ne deranja prea mult, de-a face eforturile necesare ca sa o dobandim.

A realiza ceva doar cu mintea nu inseamna inca o constientizare, inseamna cel mult piese de puzzle dintr-o evaluare si interpretare complexe a unei situatii. Fortand potentialul mintii mai mult si nemenajandu-ne, putem ajunge sa realizam ca am vrea sa vrem.

Daca as vrea sa vreau dar nu vreau inca, este un semnal ca nu exista o aliniere intre mintea, inima si trupul meu sau intre gandul, cuvantul si fapta mea. Deci este un semn ca exista dezechilibru. Poate a existat acest echilibru o vreme, dar fiind mereu in schimbare ca fiinta umana poate de la un punct al vietii mele am incetat sa mai veghez asupra mea si drept urmare nu am mai mutat punctul de echilibru intr-o noua pozitie, urmare a schimbarilor, dozarilor si redozarilor din mine la nivel emotional, intelectual, afectiv. Sau poate acest echilibru nu a existat niciodata si am nevoie sa il construiesc.

Fortand limitele si potentialul mintii ajung sa realizez cu claritate la nivelul acesteia ca as vrea sa vreau. Atunci d-abia se declanseaza primii pasi in procesul de schimbare. Din acel moment omul traieste senzatia unei descatusari a constiintei, tot ce era impietrit sau intepenit incepe sa se fisureze, sa se dezghete, fiinta incepe sa mocneasca, asa cum la inceputul primaverii simt pe sub pamant cum fierbe natura si cum se pregateste sa izbucneasca la viata iar intr-o buna dimineata cand deschid ochii si privesc pe fereastra, totul e radical schimbat. O schimbare familiara, nu nefamiliara.

Asta e una din fascinatiile si minunile schimbarii: ca ne putem radical schimba fara sa ne instrainam de noi insine.

Mintea: ochiul inimii. “Ajuta-ma Doamne sa vreau!”

Unitatea de masura a mintii omului este data in principal de inteligenta. Nu musai ca grad de intelectualitate, dar si ca inteligenta emotionala, a inimii.

Unii oameni sunt inteligenti intelectual poate mult mai mult decat altii, dar la capitolul inteligenta emotionala sunt la nivel de gradinita sau adolescenta. Alti oameni sunt mai putin inteligenti intelectual, dar au o inteligenta emotionala si sociala mult mai mare, aspecte care ii ajuta sa se adapteze mult mai bine la schimbari. Altii sunt pur si simplu mai echilibrati de la natura; fie ca dozele care ii compun sunt mici sau mari, la nivelul lor sunt mai bine calibrati decat altii poate mult mai interesanti si mai potenti intelectual, dar mult mai nefericiti si dezechilibrati.

Fiind un ochi prin intermediul caruia putem privi in inimile noastre dar si in ale celorlalti, mintea poate fi un ochi sanatos, chior sau orb. Gradul de sanatate al mintii ca si cel al trupului influenteaza direct si nemijlocit gradul de sanatate al sufletului.

Dar ce bruiaza vederea mintii catre inima? Ce da aceasta neputinta?

Repentance_by_PixieEyes2006Mandria. Mandria sta in capul listei si ea este solul, apa si lumina care hraneste toate slabiciunile, patimile si neputintele umane. Apoi nuantand, toate formele mai mari sau mai mici ale acesteia: orgoliu, vanitate, fala, multumire de sine, trufie, aroganta, semetie, ingamfare, atitudine de superioritate, fudulie.

Mandria ne face sa credem ca avem vreun merit pentru ca existam si din capul locului o astfel de “uitare” naste aroganta, o evaluare de sine incorecta, o vedere intetosata, o ratacire. Ne comportam pe pilot automat ca si cand ni s-ar cuvine ceva din tot ce suntem si din ceea ce este in jurul nostru.

Mandria este ca o buruiana, oricat de mult am extirpa-o, ea continua sa apara din nou si din nou si din nou.  Desi o smulgem cu radacini cu tot, cumva parca impotriva naturii, noi radacini se reconstruiesc si astfel, ea apare din nou ca si cand n-am fi smuls-o niciodata. Ori poate noi ca sol, ca plamadeala ii favorizam aparitia in continuu, poate felul fiintei umane de a fi mentine vie mandria in AND-ul nostru emotional, mental si trupesc.

Cumva, omul se naste mandru.

Mandria este cea mai mare slabiciune umana, intrucat este poarta pe unde fiinta umana poate fi corupta in orice clipa si la orice nivel.

Astfel, incepem sa intelegem mai bine ce vor sa spuna preotii nostri crestini cand spun despre mandrie ca este “pacatul stramosesc”, aceasta ducand la caderea din Rai a lui Adam si Eva; adica la caderea din starea de bine, de fericire, de echilibru.

Pentru ca omul se naste cu aceasta implacabilitate, in prea putine cazuri exista o cale gratioasa prin care ochiul inimii, mintea sa scape de orbire si omul sa se schimbe si sa isi redobandeasca starea de liniste si de echilibru.

Astfel schimbarile isi au inceputurile in intamplari dure, zguduitoare, violente. Mandria in sine il determina pe om sa faca alegeri care in final ii provoaca o viata dureroasa, accidentata. In alte cazuri, lucruri exterioare, mai mult sau mai putin intelese de mintea noastra omeneasca se intampla omului pentru trezire ca: accidente, intamplari, boli, etc.

Fie ca sunt rezultat direct al alegerilor noastre proprii, fie ca sunt provocari venite din afara noastra, ele ajung in final sa ia forma necazurilor. In necazuri mandria omului este sfaramata, prin necazuri suntem smeriti si indreptati. La iesirea din taramul suferintelor, durerilor si grijilor unii oameni devin mai buni, iar altii mai rai decat au fost inainte; unii devin mai mult, iar altii mai putin.

Modul in care ne pozitionam in fata incercarilor este o chestiune de alegere. Aceasta alegere pe care o facem la nivelul fiintei face in final diferenta dintre a fi si a nu fi.

Rapus astfel de toata neputinta, mandria si slabiciunile, dar cu o minte constienta de propria-i plamadeala, omul poate face primul pas catre schimbare cazand in genunchi in fata lui Dumnezeu in semn de slava si smerenie, rugandu-se: “Ajuta-ma Doamne sa vreau!”.

Dintr-un astfel de moment, omul traieste pentru intaia oara in mod autentic dorinta de a-i fi bine; acum isi doreste cu adevarat binele si acum este dispus sa faca tot ce are de facut pentru a-l obtine pentru ca acum toate planurile care il compun converg catre acelasi scop.

Un astfel de moment este punctul in care inertia sufletului isi schimba sensul: din jos in sus, din descendent in ascendent, din distructiv in constructiv.

The_Shape_didn__t_change____by_YourEndlessDreamSchimbarea este un act firesc

De multe ori respingem ideea de schimbare, nu ne supunem sau nu acceptam schimbarea deoarece o percepem ca pe un act extrem, radical: de inlocuire a ceva din noi cu altceva. Este o tendinta pur omeneasca de-a exagera sau de-a extremiza, probabil pentru ca in extreme lucrurile se vad mai transant, mai clar.

Insa daca pentru a vedea mai clar avem nevoie de-a exagera la modul imaginativ, la modul practic totul devine o chestiune de tehnica, de tact in care vom avea succes daca intelegem ca putem avea totul, dar nu dintr-o data. Ca pentru a urca un munte trebuie sa o luam pas cu pas.

Ori schimbarea nu inseamna musai inlocuire, substituire. De cele mai multe ori inseamna mult mai putin decat atat: ajustare, corectare, retusare, redozare, upgradare. Iar alteori inseamna si mai putin: bunavointa.

Imi pun problema schimbarii nu pentru ca imi cere cineva asta sau pentru ca ma indeamna la asta, ci pentru ca numai in acest fel imi pot atinge potentialul, pot asimila si intelege mult mai bine realitatea chiar si atunci cand este foarte dura sau pur si simplu de neanteles, cand este ca o taina; pentru ca astfel pot sa nu ma mai clatin chiar si atunci cand totul se clatina in jurul meu, pot sa nu ma mai pierd chiar si atunci cand toate se surpa in jurul meu.

Imi pun problema schimbarii pentru a ajunge sa fiu cine pretind si cine am nevoie sa fiu.

Daca ma uit la viata mea, la viata mea de pana acum si la cea de acum si daca nu sunt multumit de “fructele” mele si nu simt implinire, in mod evident ceva nu a functionat, ceva nu functioneaza, ceva trebuie schimbat, repozitionat, facut altfel. Nu mai pot continua in acelasi registru. Ceva din mine, din caracterul meu, din valorile mele, din principiile mele, din abordarile mele trebuie reconsiderat.

Iar daca imi doresc cu adevarat binele, atunci imi voi asuma tot ceea ce am de asumat si ma voi dedica schimbarii, imi voi accesa resursele si imi voi potenta putintele.

In lipsa acestei asumari si implicit a schimbarii pe care aceasta o atrage dupa sine, maximul putintei din inima omului se reduce la “a aspira” si la “ a cuvanta”.

Fiinta umana nu se schimba cu usurinta. Cazurile cand oamenii real s-au schimbat sunt exceptionale.

Cred ca numai printr-o minune de la Dumnezeu oamenii se schimba cu adevarat, iar minunea isi are samburele in momentul cand omul vrea sa vrea – pentru ca ala e momentul cand omul isi recunoaste fara fatarnicie micimea, isi constientizeaza plamadeala neputincioasa in lipsa lui Dumnezeu si traieste un moment de corecta evaluare si pozitionare fata de el insusi, fata de Dumnezeu, fata de persoana iubita si fata de oameni.

Astfel omul realizeaza ca fara Dumnezeu nimic nu poate. Nici macar sa vrea.