La 23 urlam. La 33 amuteam.


Viata ne mai amuteste uneori (cel putin pe unii dintre noi) si in astfel de momente, orice intrebare ti s-ar pune, singurul raspuns pe care-l poti da este: “Nu stiu” iar daca incerci sa inchegi un raspuns mai detaliat, iti iese o balbaiala sau o incoerenta.

La modul ideal, metaforic, respectiv la modul lipsit de imperfectiunile si abruptismele realitatii, de preferat este sa fii inteles “pur si simplu”,  prin simpla atentie si observatie a celuilalt; fara povara si tortura cuvintelor si-a intrebarilor.  La fel cum pesemne iti doresti sa fii iubit asemenea, fara “de ce”-uri, artificii, contorsionari si deformari. Fara sa te explici.

Tacerea e una, amutirea e alta.

Sa taci este o alegere si uneori chiar un exercitiu de vointa, pentru ca nu este usor deloc sa taci. Ai incercat vreodata sa taci o saptamana? Dar o zi?

Sa amutesti este ca un spit in plex. Amutirea este poate cel mai adanc nivel al tacerii la care ajungi in urma unei violente, agresiuni. Amutirea, ca stare, are grade de comparatie.

Dintr-un alt unghi, amutirea este si o agonie, o extenuare a firii, un sfarsit a ceea ce ai fost si poate, poate un inceput a ceea ce urmeaza sa devii. Spun “poate” pentru ca unii raman in stare de agonie o viata intreaga. Odata cazut, nu stii daca te mai ridici. Odata dezintegrat, nu stii daca te mai recompui. E o chestiune atat de alegere cat si de minune / ingaduinta divina.

Ajungand prin context sa vorbim despre mine, despre muncile mele (usor SF ce-i drept), despre momentul meu prezent de rascruce si paradox, despre aventurile si abordarile mai putin obisnuite care ma compun ca persoana si care imi compun viata de pana acum, ma intreba cineva deunazi – contrariat de contradictia dintre volubilitatea mea, agresiunile traite, luptele duse si momentul destul de extrem si delicat de viata per ansamblu:

“Cum faci fata agresiunilor, rautatii, violentei celorlalti? Junglei in general?”

Am raspuns: “Incerc sa nu le iau personal”.

Un mega turn off wise answer. Dar un adevar si o buna tehnica de supravietuire si mentinere a unui oarecare echilibru. Cand nu iei personal rautatea celorlalti, gesturile lor te pot durea (mai ales daca sunt apropiati) dar nu te pot rani. Fireste, este o chestiune de exercitiu si rabdare; nu iti iese din prima si nu iti iese mereu :)

Spun ca wise e turn off, poate pentru ca prin zodie si prin context, fiind o patimasa, impulsiva si o salbatica in samburi, intelepciunea am simtit-o mereu facandu-si loc cu de-a sila in structurile mele mai aspre si chiar agresive. Chestiile “zen” ma lasa rece si uneori chiar ma scot din minti, iar intelepciunea as prefera-o in forme ceva mai provocatoare, ca orice om. Dar deja intelepciune si provocator sunt doi termeni in opozitie :)

Unii parca se nasc mai gratiosi, parca mai buni si mai intelepti, mai linistiti.

Mi-e dor de salbaticia mea de la 23 cu aceeasi masura cu care imi pun cenusa in cap pentru unele nesabuinte de atunci in urma carora am speriat si pierdut oameni faini pe care ii admiram si pe care nici n-am mai apucat sa ii cunosc si care probabil au ramas cu o parere deformata despre mine.

La 23 am creat o inertie atat de mare prin tot ce am facut si construit incat a durat 10 ani plini de lectii si corectii grele in toate planurile ca sa inteleg cate ceva despre cine sunt. Aveam forta unei armate si putinta de-a face intr-un an cat se chinuiau altii in 10. La fel cum am fost in stare sa pierd intr-un an cat altii intr-o viata. Nimic nu e fara dublu tais.

A fost nevoie sa imi explodeze in fata tot ce-am construit, poate cu aceeasi masura a putintelor si neputintelor proprii, a cine eram si sunt – ca sa ma trezesc la o prima realitate: cine sunt; nu cine nu sunt sau vor/nu vor altii sa fiu; sa inteleg importanta motivatiilor proprii, importanta credintei, fatalitatea mandriei, sa cunosc natura umana (la costuri destul de ridicate, ce-i drept) si multe altele.

La 23 porneam de la un mare zero si de la premise foarte precare. Pe traseu mi-am atins telurile si m-am reinventat de mii de ori pentru a supravietui. Intr-o buna zi toate cosmarurile mele cele mai negre au devenit realitate. Dintr-o data si in toate planurile vietii mele. Ca o ambuscada si ca un cutremur de magnitudine mare. Ca atunci cand tot ce construiesti cade brusc peste tine, fara nici un preaviz si te trezesti intr-un mare moloz si praf care se numeste viata ta.

Intr-un astfel de moment dai nas in nas cu varianta cea mai rea a cine esti; cu tenebrele si catacombele tale cele mai adanci si intunecate. Cu taramul cumplit al fricilor, a cine esti in lipsa iubirii, a cine esti in lipsa lui Dumnezeu.

La 33 o iau din nou de la zero. Un zero mai mare si cu mai multe minusuri si pierderi decat acela de la 23, dar stiind mult mai multe despre mine decat atunci.

Mai mult decat atat, atunci cand eu m-am terminat a inceput Dumnezeu. Asa am realizat ca viata fara Dumnezeu este o viata dureroasa si ca fara Dumnezeu, omul nu poate nimic.

M-am invartit intr-un mare cerc pentru a ajunge la aceeasi concluzie pe care o stiam inca de cand eram la gradinita: fara iubire omul nu are si nu inseamna nimic.

De la motivatii si pana la aspiratii, iubirea este miezul tuturor lucrurilor, iubirea este atat intrebarea cat si raspunsul.

***

Tu? Cum arata momentul tau “zero” sau de dezintegrare? Ce ti-a provocat caderea / alunecarea? Cum o gestionezi? Cum te recompui? Ce crezi? (foloseste timpul trecut daca intre timp te-ai ridicat). Daca nu (mai) esti intr-o pozitie vulnerabila, cum relationezi cu cei apropiati tie care sunt?